Suflete, te-ntorci
acasă…aşa mi-ai spus odată
demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă.
De atunci, a trecut
un an peste noi şi încă
te-ntreb, unde-ai rătăcit atîta amar de vreme, pe ce drumuri pline de colb ai
umblat, fără ţintă şi
fără scop? Ce mîini ţi-au alinat tristeţea?
Ce străini ţi-au şters
lacrimile curse în tăcerea înăbuşitoare,
în fapt de seară tîrzie?
Un an lung şi
greu cît o piatră de Sisif. Iţi scriam atunci cu
naivitate ”Drumul acesta se sfîrşeste aici. Dar
adevaratul drum începe de mîine sau de poimîine, sau într-o zi oarecare, cînd întoarcerea
la realitate se va întîmpla firesc, cînd provocarea nu va mai fi necunoscutul şi aventura, ci
cotidianul, rutina, banalul….”
Păşeşti
sfios şi clatinat, de parcă pietrele ascuţite
de pe marginea drumului s-au aşezat strîmb
într-un labirint cu nisipuri mişcătoare.
Strîngi pe lînga tine haine nepotrivite şi reci, îmbîcsite
de umezeală de colţ de stradă pustie. Le porţi,
dar nu-s ale tale, se aşază strîmb şi
te dau de gol că nu eşti tu sau nu-s
pentru tine.
Te opreşti şi cu ochi întrebători
de copil priveşti în jur…pînă unde şi
pînă cînd? Nu te mai recunoşti în oglinda îngălbenită
sub povara vremii… Unde e zîmbetul tau senin, unde e setea de vis şi
sclipirea aceea zglobie, dimineaţa devreme…unde e dragostea
fără grijă şi
tăcerea aşezată
sub formă de simboluri nedesluşite?
….Descopăr în mine o sensibilitate şi o putere de care nu ştiam că există. Descopăr că oamenii pot fi meschini şi că,
uneori, nu poţi avea încredere nici măcar în tine, pentru că te poţi păcăli
singur. Durerea are mereu ediţii noi, adăugite şi revizuite. Descopăr că
iubirea nu e răspunsul la orice. Oricît ai dărui, se va gasi cineva să îţi ia
tot. Mor oameni şi se sting poveşti. Poate n-am iubit de-ajuns, poate am greşit
prea mult sau am iertat prea puţin…
Odată demult ţi-am promis 10 km de drum – ştii, in 10 km iţi pui ordine în viaţă şi o iei de la capăt – dar unde e capătul!? Cine mai are nevoie de
ordine?!
Unde încep şi unde se termină poveştile?
Ce drum te-aşteaptă să-l îmblînzeşti, de mîine?
Să ai o inimă uşoară să te poţi bucura de ceea ce ai….astăzi. Şi în fiecare zi… Dă-mi mîna ta şi umăr lîngă umăr, vom păşi drept, pas cu pas…
În ochii albaştri se oglindeşte o rază, cîteva vise, o lume – speranţă - căci nu se poate sfîrşi aşa, nu aici, nu acum! Scutură praful şi îndoiala, lasă greul şi apăsarea, îndreaptă umerii şi priveşte cerul, acolo nu există decît simplitate şi senin…
Zîmbeşte! Crede! Şi mergi mai departe, suflete…!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu