24 noiembrie 2015

Vine o zi...

E un timp pentru intrebari. Si vine o vreme pentru raspunsuri. Cand te gasesti tu cu tine, dezgolit de false impresii si vagi inchipuiri – mai pui o masca sau iti asumi autenticitatea, mai mergi o vreme in deriva sau stai drept, privind inainte, cu speranta sau realism.

Noiembrie e luna mea. Asa cum luna e a mea, uneori. Si mi-s dragi amandoua. Pana la lacrimi, mi-e draga viata…a mai trecut un an si tot nu am raspuns la intrebarea ”ce-ti doresti de ziua ta?” Imi doresc ce-mi doresc in fiecare zi, un zambet, o vorba buna, un cantec. Sanatate, pentru mine si ai mei. Liniste. Iertare. Iubire. Oamenii dragi mie aproape, pe covorul din sufragerie. Vise noi. Speranta. O dragoste mare. Un pic de soare. Si ceva senin…

Am avut in anul din urma, cam tot ce mi-am dorit. Universul a fost un bun ascultator al dorintelor mele, imposibile sau haotice J - ceea ce nu e neaparat un lucru bun. Am invatat astfel ca nu tot ce-ti doresti e ceea ce ai nevoie. Ce pare sau ce ne dorim sa fie si ce este, de fapt, sunt 2 lucruri total diferite, mai ales cand vine vorba de oameni. Ca zambetul se poate sterge intr-o secunda, lasand loc unei tristeti adanci. Am invatat ca lumea nu se invarte in jurul nostru, oricat orgoliu am avea in dotare. Ca singuratatea e uneori o binecuvantare, atata timp cat nu uitam ca bucuria vine din lucruri marunte si uneori de la oameni… 

Am trait anul acesta o viata intreaga, cu bune si grele. Agonie si extaz, bucurie si durere pana la cer si-napoi, intr-un vartej nesfarsit, pana la capatul lumii si-napoi…si totusi, sunt vie. Am o inima care inca bate si simte. Sperante. Iubire. Iertare.


Fiti langa mine, atat cat se poate. Cand si daca se poate. Pentru ca daca sunt astazi, asa buna si rea,  sunt pentru ca si voi faceti parte din viata mea, fiecare cu o poveste si un loc, altfel. Si e nevoie de atat de putin, sa fim fericiti… Iar pentru asta, sunt recunoscatoare si va multumesc! 

1 noiembrie 2015

Scrisoare unui suflet pierdut

Suflete, te-ntorci acasa !

Asa ti-am spus odata, demult, intr-o zi de vara pustie. Suflet gol, nebun de dor.
Te privesc tacut, intr-o oglinda ingalbenita de vreme, cu rama de lemn roasa pe alocuri de carii flamande. Nu mai stiu unde esti sau de ce-ai lasat in urma o usa deschisa. Nu am mai stat de vorba demult. Ca 2 batrani garboviti, asezati pe cioate de lemn, intr-o ograda imaginata, la umbra teiului  ce-si scutura arome de toamna venita prea devreme. In tihna.

Ce mai faci ?
Nu-mi raspunde, ai ochii tristi si ma privesti absent, de parca nu-mi mai apartii, privire ratacita, de sfarsit de lume. Dincolo de negura, banuiesc nespusa o poveste si multe lacrimi necurse. Hmm, ce mult timp a trecut. Iti amintesti, cand ne-am cunoscut, cat freamat si neastampar, cata bucurie si pofta de viata. In bratele tale, incapea o lume intreaga. Toata speranta, zambetul intreg, caldura pentru doi. In fiece cotlon, o emotie, pitita sub gesturi delicate, de o precizie cautata.  

Ma-ntreb ce-o fi cu tine. Unde te-ai ratacit? Ce ti-au facut ? De ce nu mai zambesti ? Nu mai ajung la tine, nici cand te tin in palmele reci. Stai drept, lucid si ingandurat. Un pas, inca unul, cauti o cale sa te strecori pe furis, intr-un loc care nu te mai incape si nu-ti mai apartine de mult, prea stramt si prea intunecos. Ne masuram indelung, in aceeasi oglinda ingalbenita, tacerea asta nebuna, de o parte si de alta a haului dintre noi, ce poarta nume de viata.

Suflete, nu te mai intoarce !

Nu stiu cine esti sau de ce. Ce vrei sau de ce. Nu te-ntreb, nu ma-ntreb. 2 straini, pana la sfarsit