27 octombrie 2014

Piatra Craiului - intre toamna si iarna



O tura de munte se naste dintr-o idee, dintr-o vorba aruncata la-ntamplare, din curiozitate sau pentru un scop précis - asa ca, atunci cand Ruxi ne-a convocat la o intalnire in Piatra Craiului, au inceput sa sune telefoanele, sa gasim cea mai buna varianta posibila de a spune "prezent". Nu ma asteptam sa revin asa curand la Craiul meu iubit :). Dupa multe combinatii si usor incurcati de program+prognoza meteo, cu ajutor de la prietenii albatrosi, am plecat in formula 2+1, pe acelasi drum, de la Adjud, catre Brasov, pe o vreme dusmanoasa, vant, ceata, polei in Pasul Oituz. Am ajuns cu bine la destinatie, (multumim Tudor pentru ospitalitate), am dormit repede si am pornit cu entuziasm spre Zarnesti - dupa ce am reusit sa ne reunim, 13 oameni, din Bucuresti, Bacau,  Cluj, Galati, Brasov, Piatra Neamt.


Traseul ales a fost : Zarnesti-Valea Crapaturii-Saua Crapaturii-Cabana Curmatura, pe marcaj banda galbena, timp de parcurs 2.5 -3 h. Am plecat din Zarnesti pe drumul ce duce spre cabana Plaiul Foii, la aproximativ 300 de metri de la ultimele case intalnim pe partea stanga indicatorul de inceput al traseului. Mergem pe un drum de tara printre pasuni, balti si noroaie. Dupa o usoara urcare drumul continua pe curba de nivel in paralel cu drumul spre Plaiul Foii. Dupa circa 50 de minute de la sosea ajungem intr-un poiana cu izvor, loc unde se despart potecile, in fata marcaj banda albastra ce duce spre refugiul Diana,in stanga marcaj banda galbena ce duce spre Saua crapaturii pe firul vaii. Aici facem popas de hidratare, revitalizare, poze. E rece, cerul ramane innorat, ceata reduce din vizibilitate. Urmam poteca prin padure, cam 20 minute, pana ajungem la baza peretilor de stanca ce strajuiesc de o parte si de alta Valea Crapaturii si pe care mai mult ii simtim apasandu-ne, ii ghicim prin ceata, decat sa ii vedem. 









Aerul taios ne ingreuneaza urcusul, printr-un bolovanis incomod pana la Acul Crapaturii. Suntem prinsi intre 2 anotimpuri, la fel de spectaculoase-toamna rece, in culori grele, cu ceata laptoasa si o iarna timpurie ce a lasat ace de gheata pe ramurile golase ale copacilor. In vale, se ridica ceata, un petec de cer albastru ne aduce zambetul pe buze, incep sa se contureze de jur imprejur stancile albe cu forme de urias. De aici iesim intr-o zona cu multa vegetatie, apoi, in 10 minute, in Saua Crapaturii. In dreapta gasim un balcon amenajat de unde se poate vedea toata panorama Crapaturii, Acul Crapaturii si Craiul, e senin si soare de jur imprejur.
 



Poze si mai departe, ne asteapta renumita placinta de la Cabana Curmatura (altitudine 1470m) :); ajungem la cabana in 20 minute, sala de mese e aproape plina, atmosfera calda, in semineu se aprinde focul, cineva canta la chitara, ciorba de fasole cu afumatura este fierbinte si delicioasa, relaxarea ne cuprinde si ne bate un gand sa ramanem aici :) - destinatia finala este, insa Pestera, asa ca ramane pe data viitoare !
Partea a doua  a traseului este mai lejera, de la Cabana Curmatura, pe "La Table", spre satul Pestera, circa 3 - 3.5 h, accesibil tot timpul anului, cu destule denivelari; se trece prin valea Martoiului, apoi pe drumul forestier, cu mici pauze, poze cu peisajul, cu bradutii.




Ajungem pe-nserat la pensiunea Mamina, suntem primiti cu bratele deschise - "intrati, priviti si alegeti care camera va place"- si multa caldura. Pensiunea este cocheta, camerele sunt intime, in culori pastelate, mobilierul este pictat, obiecte de ceramica traditionale, tablouri si covoare tesute sunt pete de culoare ce dau farmec si te fac sa te simti de-al casei. Despre ciorba si mamaliguta cu branza...ce sa va mai spun ?! Delicioase, au mers direct la suflet :) – Daca aveti drum pe aici, nu ezitati sa intrati, nu veti regret.  Seara s-a incheiat cu discutii utile si interesante, despre experiente ale colegilor, despre fapte si decizii, situatii diverse, din care putem invata, ca nici un drum pe munte nu seamana cu celalalt, ca oamenii pot mai mult decat ar crede, ca muntele poate fi prieten sau dusman, depinde cu cat respect il tratezi.



Ziua a doua de traseu a fost ca o zi de duminica in familie :) - fiindca toti aveam drum lung pana acasa, am ales un traseu mai lejer si bine am facut, am umblat peste dealuri molcome, am respirat aer curat de munte, ne-am bucurat ochii cu peisaje parca desprinse din basmele romanesti. Timpul de intoarcere a fost parca prea scurt pentru cate erau de povestit, asa ca Ruxi ne-a promis ca ne va “convoca” mai des, sa ne cunoastem mai bine, pe carari de munte. Asteptam cu interes urmatoarele ture si intalniri de acest fel.
Drumul spre casa a fost si lung si frumos, am avut companie pana la Adjud (care a devenit un fel de rascruce pentru noi :) ), muzica buna, ganduri si multe planuri de viitor; nu-mi plac despartirile dar fac si ele parte din viata noastra de calatori. Va urma ;)

7 octombrie 2014

La raul Piedra am sezut si-am plans


Motto: Copilul acesta care am fost cîndva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este împărăţia Cerurilor. Dacă nu ne naştem încă o dată, dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe.

„La sfarsitul oricarei povesti ne asteapta tristetea.”

Nu am citit destul Coelho incat sa am o parere bine conturata despre ceea ce scrie. Am insa 3 carti pe noptiera, care ma asteapta sa le „devorez” pe o vreme numai buna de citit. 

„La raul Piedra am sezut si-am plans” este o poveste al carei fir epic curge repede, cu dialoguri scurte si neterminate, putine descrieri si multa introspectie. O poveste frumoasa, cu multe pasaje ce pot fi citate si care lasa loc intrebarilor-intrebari pe care, poate, ni le-am pus fiecare, vreodata. Nu m-a impresionat foarte tare, dar m-a facut sa-mi amintesc de povestile de dragoste pe care le-am trait – mici sau mari, „dragostele” sunt unice si irepetabile, pentru ca eu nu o sa mai traiesc niciodata varsta, emotia si conjunctura de atunci… 

Mi-a adus aminte cata nevoie  avem de ea - „Iubirea ne poate duce in iad sau in rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie sa o acceptam, fiindca ea este hrana existentei noastre. Daca o refuzam, vom muri de foame vazand ramurile pomului vietii incarcate de roade, fara a cuteza sa intindem mana si sa culegem fructele”

Mi-a adus aminte ca dragostea e-n noi– doar oamenii se schimba si noi, o data cu ei –viata ne invata sa fim puternici si sa ne ascundem sentimentele-
Iubirea ne face poate sa imbatranim inainte de vreme si ne reintinereste cand tineretea s-a dus. Cum sa nu-ti amintesti insa momentele acelea? Tocmai de-aceea scriam, ca sa-mi prefac tristetea in nostalgie, singuratatea in amintiri. Pentru ca atunci cand imi voi fi terminat de povestit mie insami povestea asta, sa mi-o pot azvarli in Piedra… Numai atunci…ar putea stinge apele ceea ce a scris focul.Toate povestile de dragoste sunt la fel.”

Ca uneori, trebuie sa riscam. Sa credem ca miracole exista. Daca exista credinta, macar cat bobul de mustar....

“Trebuie sa riscam. Vom intelege pe deplin minunea vietii doar cand vom lasa sa se intample imprevizibilul. In fiecare zi Dumnezeu ne da, o data cu soarele, o clipa in care ar fi cu putinta sa schimbam tot ce ne face nefericiti. In fiecare zi încercăm să ne prefacem că nu întrevedem momentul acesta, că el nu există, că ziua de azi esta la fel cu cea de ieri şi va fi la fel cu cea de mîine.
Dar cine îşi examinează cu atenţie ziua descoperă şi momentul magic. Acesta poate fi ascuns la ceasul în care vîrîm cheia în uşă, dimineaţa, în clipa de tăcere de după masa de prînz, într-unui din cele o mie şi unul de lucruri care ni se par aidoma. Acest moment există — un moment în care toată puterea stelelor trece prin noi şi ne îngăduie să facem minuni.
Fericirea e uneori o binecuvîntare — dar de obicei e o cucerire. Momentul magic dintr-o zi ne ajută să ne schimbăm, ne face să plecăm în căutarea viselor noastre. Avem să suferim, avem să cunoaştem momente dificile, avem să înfruntăm multe deziluzii — totul însă e trecător şi nu lasă urme. Iar în viitor, vom putea privi înapoi cu mîndrie şi credinţă.”

Va recomand aceasta carte, e o lectura placuta – fie doar pentru atmosfera calda, intrebarile fara raspuns si dilemele (aproape) omenesti ale personajelor :)

„Ştiu că dragostea şi barajele sunt totuna: dacă laşi o fisură pe unde să se poată strecura un firicel de apă, în scurt timp acesta va face să se prăbuşească întreaga construcţie - şi vine o clipă când nimeni nu va mai putea stăpâni forţa viiturii. Nu mai contează ce este posibil sau imposibil, nu mai are importanţă nici dacă o mai putem păstra lângă noi pe fiinţa iubită - a iubi înseamnă a pierde controlul.”