28 septembrie 2014

Ca o furtuna



Duminica...
Este ziua in care lucrurile se asaza. Zi de repaus. O pauza. Respiram. Este ziua in care din ce in ce mai des, ma intorc de la munte. De pe drumuri. Este ziua in care ma intorc acasa. In mine. Cu mine. Mai plina sau mai goala de impresii, emotie, ganduri. Este o zi buna, de regula.
Este prima zi din cele ce urmeaza. Cand ne pregatim pentru un nou ciclu de 7 zile sau mai multe. Cand ne adunam, daca asa zisul weekend a fost zbuciumat. Este ziua in care sunt cel mai bine sau cel mai rau din toata saptamana. Este ziua cu alb si negru. Este ziua extremelor. Dar e o zi buna.

E o toamna ciudata. Cu soare si nor. Cu ploaie in rasarit si curcubee peste zi. Cu povesti neterminate. Cu emotii reprimate. Cu indoieli servite la micul dejun. Cu cantece de inima albastra pana-n zori de zi. Cu planuri mari si limite omenesti.  

Ma simt deseori o furtuna de vara. Creste in mine un tumult de trairi asezate picatura cu picatura, luate cu-mprumut in zile de foc sau furate cu indrazneala tiganilor cersetori, la ceas de seara tarzie. O simt cum vine, cu murmur de val sau cu o liniste suspecta . Uneori, cu scantei de fulger taios. Alteori, ma surprinde chiar si pe mine, vine tiptil, pe neanuntate, cu iz de trecut sau de poveste incalcita si mereu nerezolvata. Uneori se aud tunete. Lucesc fulgere. Cade grindina, marunta si deasa, sfasiind perdeaua de liniste si detasarea de zi cu zi. Alteori e o ploaie racoroasa de vara  cu nori de ganduri negre si solutii de culoarea curcubeului si efemere ca si el. 

In fiece caz, furtuna trebuie traita. Nu o pot ocoli, nu ma ocoleste. Nu o pot ignora. Precum copiii descult, in baltile cu noroi, cu genunchii juliti si obrajii rosii, sunt trup si suflet  furtuna si ploaie si soare. Caut lumina. Zambetul. Scanteia. Provocarea este sa accept. Si sa daruiesc. Am aflat asta acolo unde nu e loc de grija, de intristare sau de indoiala. Acolo unde ma intalnesc doar eu cu mine. De unde ma intorc mereu, alt om;  Ceea ce nu e neaparat un lucru rau. Sau nu e neparat un lucru bun :)

Duminica e o zi buna pentru intrebari. Si pentru raspunsuri. Fiecare cu ale lui !

23 septembrie 2014

Macinul de toamna - pentru prieteni


"avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reînventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm dupa-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.


Sunt locuri pe care le-am cunoscut datorita unor oameni deosebiti-unde n-as fi ajuns, poate, fie din comoditate, fie din prejudecata ca sunt prea putin "importante" pentru a bate drumul pana acolo. Locuri pe care le-am cunoscut intai prin ochii oamenilor de acolo, din povestile lor, din dorinta lor de a impartasi cu noi muntele lor - fiecare avem un munte de suflet, un loc special, de care ne leaga fie amintiri, fie emotii, fie povesti, oameni, experiente. Si ce dovada de prietenie mai mare am putea astepta, decat sa fim invitati si acceptati in locul cel mai drag inimii lor?! Pe poteci stiute si nestiute, umar la umar, pentru cateva zile si nopti in care timpul ne da ragaz sa ne bucuram.

Venim in Macin an de an, la invitatia lui Nea Ilie, la Trofeul pentru prieteni, intalnire de suflet si nu concurs, unde se aduna, de la an la an, tot mai multi oameni - pentru ca fiecare din noi mai aduce pe cineva, spune mai departe despre farmecul acestor locuri. Mai multi sau mai putini, dupa program si disponibilitate, am ajuns vineri dupa amiaza in tabara, pe un soare fierbinte, dupa ce in Piatra inghetasem de-a binelea.

Seceta a uscat iarba, lasand scaietii sa-si faca de cap, ne-am tot luptat cu ei, dar pana la urma i-am luat si acasa. Un galben auriu a colorat poiana unde am intins corturile, contrastand cu albastrul intens al cerului de septembrie. Dupa primirea traditionala, cu diverse licori, ne-am relaxat de tot, stiind ca seara se aduna toata lumea la foc si chitara. Au ajuns prieteni din Bucuresti, Pucioasa, Fieni, Slobozia, Buzau, Bacau, Galati etc. 

Cand soarele apune, dupa niste maguri...noi suntem sus, pregatiti sa-l conducem la culcare...am luat baietii cu chitara, copilul si aparatele foto si ne-am pierdut intr-un apus bland, cu lumina si atata culoare, cu nori impletiti intr-un dans de iele; Intunericul a venit brusc, in tabara se aud voci, rasete si acorduri de chitara. Focul trosneste, e o noapte calda, bucuria revederii sau emotii nedeslusite se citesc pe fetele tuturor.

La 3 incepe sa cante Puiu. E deja liniste, cerul s-a invelit in stele, focul arde in continuare, molcom, (piromanii de serviciu dorm)..."Ploaia nebuna" a fost lait-motivul acestor nopti, versurile curg obsesiv....mi-e inima arsa de-ntunericul mut, caci sunt in capcana ca un detinut. Ascultam, simtim, povestim, e muzica, e poezie, e haz de necaz, lectii de viata si sentimentul ca asta e normalitatea, nu mastile, nu raceala, nu cenzura. E normal sa simti. E normal sa doara, uneori. E normal sa fii fericit, din cad in cand. 

Cand se lumineaza de ziua, cautam caietul de cantece; se trezesc si ceilalti chitaristi, vin intariri :)

Plecarea in traseu se face tarziu, e greu sa urnesti atata lume; Albatrosii sunt veniti cu treaba, mai au de remarcat 2 trasee, urmeaza zi plina pentru toata lumea. Ramanem cativa in tabara, mai avem de recuperat o fata, venita de la Viena, cu ocolire prin Macin - ocazie cu care am vizitat si orasul Macin, cautand bere, inghetata si pepeni. 
Ziua de sambata a fost una plina pentru cei intrati in concurs - traseul de regularitate - Culmea Pricopanului pe un soare arzator, apoi alpinismul,unde Flori a luat locul I, ca nu degeaba se antreneaza, proba culinara, unde fasolea a cam fost marul discordiei, Mariana stie cel mai bine ce a indurat :), proba de orientare sportiva( desi unii zic ca ar fi fost cros montan:), probele teoretice, iar noaptea tarziu, proba culturala. Dincolo de toate astea, m-am retras la un moment dat pe un varf de stanca, eu cu mine si cu vantul, simteam nevoia de liniste, de timp pentru sufletul meu - tare bine mi-a prins :)

Dupa cultural, ne-am relaxat - din nou :)) -  baietii au avut chef de cantat, cu caiet, fara caiet, focul a ars mai tare ca nicioadata, la propriu, avea cine sa puna pe foc, sa-i mai creada cineva ca nu au lemne... ne-a prins dimineata impreuna si primii stropi de ploaie...
Duminica - o dimineata agitata, bagaje, imbratisari, promisiuni de revedere grabnica, premii si fotografii. A trecut timpul de ragaz, ne intoarcem in cotidian - fara tristeti ne-om desparti :)

Ce am invatat eu zilele astea, aici...sa daruim, mai mult si fara teama, neconditionat, fara sa asteptam nimic in schimb. Sa nu judecam. Sa ajutam, daca putem. Sa zambim mai mult si mai sincer. Sa ne bucuram de clipele care sunt, multe putine, scurte, pentru ca sunt tot ce avem si trec atat de repede. Sa ne bucuram de oamenii pe care ii avem langa noi, atunci cand sunt langa noi, nu mai tarziu, nu dupa ce pleaca.... sa fiti iubiti !

3 septembrie 2014

Noapte buna, blandul meu print





La-nceput de septembrie, amintindu-mi de o si mai grea toamna de demult, am primit spre lectura o carticica ”Noapte buna, blandul meu print” - Pierre Charras. Nu va lasati pacaliti de titlul de basm, cele 115 pagini spun o poveste de viata, sunt confesiunea celui care nu reuseste sa spuna “te iubesc” la timp, atunci cand ar mai conta. 

Este o carte mica, despre marile tacere dintre tata si fiu, despre toate vorbele nespuse si gesturile reprimate, de sfiala, de teama de a nu tulbura linistea aparenta din spatele privirilor. Relatia e firava, intre doi barbati stingheri, tatal indragostit si fericit in simplitatea familiei, muncitor, fara scoala, dorindu-si pentru unicul copil un viitor luminos; baiatul, aproape absent ca personaj, dar prezenta atat coplesitoare in rememorarea unor momente sensibile, oneste si extrem de emotionante dintre fiu si tata. 

Amintirile curg firesc si deseneaza tabloul de familie complet – mai mult decat intamplari, avem emotii, ganduri, regrete – neputinta de a reactiona, in fata mortii iminente - “Trebuia sa reactionez. Sa zic ceva. Dar ce? Ma simteam oprit la o intersectie de drumuri necunoscute. Trebuia sa merg drept inainte sis a traversez rascrucea? S-o iau la stanga ? La dreapta ? M-as fi lasat si eu podidit de lacrimi. Ar fi fost o solutie. Asa, am fi plans amandoi. Ca niste copii. Am fi fost 2 copii. As fi fost un copil. Dar era prea tarziu. Nu mai plangea. Isi invinsese emotia.  Prin puterea vointei, fara indoiala.”

Daca mai aveti parinti, nu uitati sa-i pretuiti, sa va bucurati de ei, sa-i strangeti in brate si sa le spuneti ca-i iubiti. Pentru ca nu-i veti avea mereu langa voi. Pentru ca, intr-un fel, asta e povestea fiecaruia dintre noi: 
"Asta a fost, in fond, povestea noastra. Gesturi pe care nu le-am facut. Cuvinte pe care am neglijat sa le spun. Elanuri de iubire, azi perimate, care ma inabusa. Nu incetez sa fac inventarul ocaziilor ratate.”