29 iulie 2014

La Chilia-n port in zbor de Albatros



In ultima vreme, am sentimentul ca traim pe repede inainte, alergam, nu mai mergem, simtim pe fuga sau spre deloc, bifam liste si uitam sa traim, intr-un iures general. Totul e complicat, oamenii, relatiile, zilele sunt un labirint fara sfarsit. 

Trofeul Albatros este cea mai asteptata iesire a noastra, e cu data fixa, ultimul weekend din luna iulie este dedicat lor, este Delta, este soare, este altceva, se stie. De la an la an, numarul participantilor din partea clubului nostru s-a  schimbat, la fel si oamenii, un singur element a ramas la fel-entuziasmul. Anul acesta, organizarea iesirii a fost o adevarata aventura in sine…si nu stiam ce ne mai asteapta ! Am avut oameni noi, aflati la prima iesire in Delta sau la prima iesire cu clubul, cu cortul etc. Nu stiau ce-i asteapta, desi i-am avertizat in privinta caldurii, tantarilor si a altor eventuale morive de disconfort - n-a cedat nici unul :)
Astfel incat, vineri dimineata la ora 2, 14 curajosi au luat drumul Chiliei, via Galati, via Tulcea… am pescuit 2 albatrosi intarziati de la bac si plini de entuziasm, am ajuns la bacul de la Tudor Vladimirescu….totul bine si frumos, pana la intalnirea memorabila cu cei de la Politia de Frontiera….mentionez cu revolta ca a ramas la ei foaia cu bibliografia de la proba teoretica meteo, pe ea am scris tabelul cu numele participantilor, acesta fiind singurul motiv pentru rezultatele de mai tarziu :)
Stiam déjà de la prieteni ca sunt mai multe drumuri, spre Chilia, de piatra, de pamant,etc ; nu mi-am imaginat insa, ca sunt atat de multe si atat de incurcate….astfel incat, am avut incredere in sfaturile lor si am purces pe drumul de pamant in dreapta, nestiind ca ai nostri (cealalta masina) au plecat inainte - Ce pot sa spun decat ca ne-au facut-o….ne-a pierit entuziasmul repede, dar pe principiul cat de rau poate sa mai fie, am mers doar inainte, in general nu prea exista varianta sa ne intoarcem….se facuse cald, erau tantari, tauni si alte insecte lipicioase…in dreapta canal, in stanga pustiu, scaieti si maracini, stuf, pasari si un mare necunoscut…drumul, incredibil de prost si foarte circulat, doar ca nimeni nu stia unde duce :), vorba ceea, “oameni de-ai locului si nu te pot indruma”; dupa cateva ore, am ajuns la Pardina, la drumul de pamant…si daca asta trebuia sa fie o veste buna, ei bine, aici am aflat ca mai aveam inca 30 km. 

Aici, am invatat un lucru- uneori, distantele se masoara in ore, nu in kilometri, viata are un alt ritm, oamenii cauta relaxarea, nu sa ajunga neaparat undeva, nu conteaza ca ai gps, daca nu stii care e drumul bun si, mai ales ca mereu se poate si mai rau….dupa o alta experienta de-a mea la Soveja, spuneam ca drum mai rau ca ala nu exista…se pare ca m-am inselat. 

Dupa 12 ore de la plecarea din Piatra Neamt, am ajuns in tabara… ne-am revenit repede, prea era faina si relaxata atmosfera….am intins corturile, am mers in  recunoastere in sat, am socializat, intre noi si cu localnicii. Cand a sosit si vaporul, tabara s-a animat, iar la lasatul serii, eram déjà veseli si cu chef de viata.Sedinta tehnica ne-a pregatit pentru ziua de sambata, dedicata competitiei propriu zise – am decis ca vom participa la toate probele, desi n-am venit pentru trofee, apoi ne-am bucurat, atat cat am mai gasit energie, de cantecele chitaristilor, aflati din nou in numar prea mare la focul de tabara. Corul barbatesc ne-a impresionat in mod deosebit, dar si nostalgia din ochii celor care nu mai pot fi alaturi de noi la fiecare iesire -  cred ca nu e usor sa te “rupi” de o preocupare care a fost parte din viata ta, atat de multi ani, careia i-ai dedicat timp, energie, pasiune…

Ziua de sambata a inceput simplu, cu proba de cros de la ora 8. Da, inainte de cafea, dupa 5 ore de somn, in ultimele 48 ore…numarul de participanti a fost impresionant, pentru mine, a fost si distractiv si mi-a amintit de promisiunea ca voi alerga mai des (singura problema e ca mi-a placut mai mult fotbalul decat alergarea :). Locul 4 la fete si la baieti ne-a “ambitionat” sa mergem mai departe, am trecut si pe la probele teoretice (v-am spus ca am ramas fara foi, da ? ), cat pe ce sa facem contestatie la nea Ilie, am crosetat si cateva noduri, la prima vedere, dupa posibilitati; Am jucat volei, partea asta chiar mi-a placut, daca mai si castigam imi placea si mai mult; 

In pauza de pranz am evadat din tabara, spre Manastirea Sf Atanasie, singura manastire situata in Delta Dunarii, amplasata pe grindul Stipoc; dupa 9 ani, am regasit acest loc si mai frumos, ingrijit si incredibil de verde; Florile, linistea, umbra si un vin roze daruit de parintele de acolo ne-a revigorat si ne-a binedispus. Astfel incat, la intoarcerea in tabara, am intrat  hotarati in “campionatul” de fotbal, mai mult fara voie – ca tot nu ne-am mai dus la plimbarea cu barca. Si am si iesit, dupa cateva reprize disputate, si lovituri de la 11 metri (sau cati or fi fost). Ce sa va spun, decat ca n-am jucat in viata mea fotbal (nici acum, de altfel), ca eram pt prima data cu oamenii  astia in echipa, ca era un soare orbitor si veselie fara limite – sa ne ierti Cornel, dar nu ne-am putut abtine sa facem galerie, unii chiar voiau sa joace fotbal, nu ca noi :).
Cel mai asteptat moment al zilei a fost borsul de peste; am fost fericita posesoare a unui cap de somn (macar in bors, ca altfel nu prea am parte), asa ca trebuie sa felicit bucatarii si fetele care au facut bors :). Baia la piscina de dupa a intregit o zi plina, vesela, in compania unor oameni faini si relaxati. Culturalul a fost…mai cu haz de necaz, mai cu autoironie, mai cu cantec, dar cu distractie; Am primit si premii, daca va intrebati cu ce ne-am ales (Ioana mea asta m-a intrebat la intoarcere, la ce probe am intrat su ce premii am luat); Trofeele au fost deosebite, premiile multe si foarte utile, muuuuultumiiim ! Seara abia a inceput, dupa premiere, demult n-am vazut atatia chitaristi la un loc si cu chef de cantat, bravooo Cornel, Bogdan, George, Catalin, Chiri, Nini, Tibi si celor ale caror nume nu le stiu. 

Astfel incat, dorinta mea de a vedea rasaritul la Chilia-n port a devenit realitate, la 5 rataceam pe strazi pustii, somnorosi dar fericiti in inconstienta noastra…si mi-a confirmat o data in plus, ca linistea sau zbuciumul vin din interior, starea de bine o ai sau o creezi, nimeni nu ti le da, poate doar sa ti le ia….in portul pustiu si murdar, ca dupa o petrecere campeneasca, 5 tineri ascultau manele in masina cu portierele deschise…. Ne-am retras intr-un colt de faleza si am asteptat soarele, ascultand inregistrari de la focul de tabara, dupa o noapte la foc, in acorduri de chitara, urechile refuza sa accepte altceva….a fost un rasarit rosu si violet, galben portocaliu, cu umbre de nori si oglinda de ape tulburi de Dunare…in suflet au ramas urme de rosu si zbucium de valuri ce nu ajung nicaieri, in ochi, stralucire curata si dorinta de frumos, de oameni calzi si prietenie….

Vaporul a plecat, incarcat cu albatrosi tineri si fara griji…in urma a ramas multa liniste si un foc nestins pana la ora plecarii…cafeaua ne astepta aburind, incet incet, s-au strans corturile, s-au strans mainile, s-au impartit imbratisari si vorbe de ramas bun…e o liniste dimineata devreme si o lumina difuza, o ceata pe ochii somnorosi, e momentul cand simti nevoia unei imbratisari, din care n-as mai pleca. Dar, cum toate trec, am facut curat in tabara, apoi am asteptat sa se intoarca ai nostri din mult-asteptata plimbare cu barca…lunga a fost, cu peripetii, cum altfel…dar i-am iertat, ca-s ai nostri si aveam drum lung in fata, drum care s-a dovedit a fi doar praf si pulbere, dar rezonabil ca timp, asa ca la Tulcea am mai facut un popas, la Galati o hora, pe malul Dunarii, apoi linsititi, am revenit fiecare la casele lor. As vrea sa le multumesc prietenilor mei si noilor veniti in club, pentru rabdare, pentru rezistenta, pentru dorinta de a depasi  zona de confort, in speranta ca vor gasi partea lor de frumos, de natura, de liniste…sper sa ne revedem curand, pe carari de munte si nu numai !

Mult am scris, dar in realitate au fost si mai multe. Si toate importante, pentru ca sunt amintirile noastre. 

Pentru ca exista oameni pentru care merita sa mergi oricat, fiindca stii ca la capatul drumului, indiferent cat e de greu, ei sunt acolo. Pentru ca, daca nu incerci, nu stii ce te asteapta la capat de drum, fie aventura vietii tale, fie un colt de rai, fie o lectie sau o intamplare din care poti invata sau lua ce ai nevoie. Oamenii acestia, care au aceeasi provocare in fiecare an, sa organizeze concursul in Delta, un teritoriu din ce in ce mai restrictiv si putin primitor, reusesc sa ne ofere bucurie, conditii chiar si pentru cei mai pretentiosi dintre noi, caldura, chiar si pentru cei mai “inghetati” dintre noi, reusesc sa ne dea timp si repaus, pauza de respiratie in nebunia din care venim, fie ca se cheama Bucuresti, Brasov, Galati sau Piatra Neamt. Sa ne regasim impreuna, umar la umar, cu bucurie sau nostalgie, legati de emotii  fara nume, sub semnul prieteniei.  E mare lucru, zic eu, si tocmai de aceea, stiu ca la anul, in ultimul weekend din iulie, voi fi tot pe acolo, pe undeva prin Delta…

20 iulie 2014

Vara lui 2014





Îţi mai aduci aminte vara lui 2014 ?

Vara aceea care n-a mai venit, vremea s-a împiedicat şi a vărsat numai ploi sărate pe pamînt. Şi curcubee colorate printre nori ameninţători. 

Vara aceea a stat sub semnul schimbării, s-au schimbat oamenii, s-au schimbat impresii, s-au schimbat reguli. Unele au dispărut, au căzut ziduri şi s-au clădit globuri. De cristal, fin şi preţios, pe alocuri străveziu; Vara aceea în care am devenit  vulnerabili, cînd nopţile au fost doar un pretext, scurte şi intense ca un sărut neterminat. Era un cer greu de stele, pînă la pamînt, o iarba veselă  şi flori, infinit de multe flori şi atît de puţini oameni. Şi atîta singuratate încat gandurile bubuie, se aud bătăile inimii ca un tumult de ape revărsate.

Vara lui 2014 a fost cea mai fragilă din toate cîte le-am trăit - viaţa noastră a curs între munte şi mare, între noapte şi zi, între emoţie şi cenzura raţiunii.

A fost o vară altfel, pe care ţi-o vei aminti cu zîmbet, peste mulţi ani, povestind nepoţilor poveşti cu oameni dispăruţi şi drumuri nesfîrşite …

6 iulie 2014

Cupa Dr Gh Iacomi Poiana Stanilelor 2014



Fără poveşti, sufletul omului se transformă în piatră. O lume fără poveşti devine seacă, fără viaţa, fără zborul gîndului şi al speranţei, fără iubire. Lumea fără poveşti e o lume prea departe de Dumnezeu…

Ceahlăul e un munte cîntat de poeţi şi înţesat de poveşti; cărturarii îl aseamănă Olimpului sau Pindului. Sihaştrii au vieţuit aici din cele mai vechi timpuri, lăsand în urma lor nume precum Ghedeonul,Bîtca Popii, Turnul Sihastrilor sau La Chilii. Legendele spun că încă din vremea dacilor şi înaintea lor, Dumnezeu cobora pe Ceahlău şi umbla desculţ prin poieni, oprindu-se la cîte o stînă să mîngîie mioarele sau să stea la taclale cu ciobanii. Se spune că aici ar fi fost Kogaionul, muntele sfînt al dacilor, aici se afla Jiltul Zeilor, Masa Dacica, Pavilionul dacic, Vulturul lui Traian, Stînca Dochiei şi alte locuri ce au zămislit legende.


Atîta frumuseţe, istorie şi spiritualitate la un loc e greu de gasit în altă parte. Stîncile sale, nu foarte înalte, au forme ciudate, chipuri de zîne adormite sau zei păgîni ce au născut sute de poveşti pe care bătranii le istoriseau în serile de iarnă, la gura sobei. 


Cupa Dr Gh Iacomi, editia a 22-a a fost, în acest an, invitaţia la a cunoaşte Ceahlăul altfel, la pas molcom, pe poteci de munte umbrite de tainice păduri, de a păşi pe poarta de piatra a Stănilelor, pentru a scrie împreuna o filă de poveste dedicată omului de munte Gheorghe Iacomi, la 100 ani de la naşterea domniei sale. 


Povestea organizării unui astfel de eveniment capătă uneori tuşe groase, iscă provocări aparent de nerezolvat, fiecare pagină pare o proba de rezistenţa. Aş aminti aici pe cei care au muncit împreuna, dupa voinţa sau putinţa, Nicoleta, coordonator de bază, Adi, pe post de “alergător” în toate direcţiile, Petrica, Florin, Florentina, Iulian, pentru lupta cu stînca dedicată căţărării, Florin Apopii, Puiu, pentru că ne-a găsit, Nea Tomiţa, pentru solidaritate, Lidia şi Ciprian, Cătălin, pentru muzică, Bobo şi Cătalin Rusu, pentru tocana delicioasă, Oana si Luci pentru ajutorul nepreţuit la bucătărie, Tavi şi Claudiu, pentru prezenţa prelungită în tabără, Sergiu, pentru ajutor constant şi toţi cei care, la vedere sau nu, ne-au stat alături.


Au raspuns invitaţiei noastre oameni dragi din cele 4 zări, prieteni nenumăraţi (pînă pe la 200) şi nerăbdători să ne revadă, să ne cunoască şi să se lase fascinaţi de splendoarea muntelui. Poiana Stănilelor s-a colorat si mai mult devenind o tabără de corturi generoasă, oaspeţii au coborît ca-ntr-o poveste, dinspre Ardeal, Banat, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, începînd cu ziua de miercuri, pînă sîmbătă dimineata în zori de zi. S-au intrecut în probe cluburi de frunte, Focul Viu Focşani, Gioni Baboş Bucureşti, Albatros Galaţi, Floare de Colţ Fieni, Şandru Oneşti, Veniti cu noi Bacău, Bradul Izvoru Muresului, Silva Campina.


Daca seara de vineri este de regulă pentru a intra în atmosferă, apropiere şi stat la taclale, la focul de tabără sau la un cîntec de munte, ziua de sambătă este una dedicată competiţiei, cunoaşterii şi depăsirii limitelor. Traseul de regularitate a început (cu tradiţionalele 5 minute) dimineaţa in jur de ora 8.30, cu aer curat, cer senin şi oameni curiosi. Drumul e mereu prilej de vorbă, motiv de meditatie si autocunoaştere; pîlcurile de munţomani au împînzit poteca aspră străjuită de stînca poleită în razele soarelui generos de dimineaţa. Jgheabul lui Vodă e din nou călcat de bocanci grei, urcusul ne reduce la tăcere şi în speranţa că sus, pe culme, vom zări caprele negre. Gardul Stănilelor ne duce cu gandul la legenda lui Stănilă, cioban sarac care, în timpuri stravechi, a paşit pe aceste meleaguri împreună cu oile lui. Auzise ca aici se gasesc cele mai bogate paşuni din întreaga Moldovă, dar şi cel mai blînd soare lăsat de Dumnezeu pe pamant. Intr-o zi, Stanila s-a îndrăgostit de frumoasa Maria, fata celui mai bogat cioban de prin acele parti. Pentru că Stănilă era un cioban sarac si nu avea multe oi, Maria nu l-a  vrut, cu toate că el avea o inimă de aur. De supărare,  Stănila a cautat cele mai înalte stînci din acele locuri si s-a aruncat de pe ele, de atunci, acestea purtîndu-i numele.

“La Pălărie”, avem pauză de belvedere asupra Poienii Stănile, a Pietrei Sure, a Gardului Stănilelor, a Jgheabului lui Vodă şi asupra munţilor de la Pietrosul Rodnei si al Bistritei, de la piramida Giumalăului pînă la Piatra Singuratică a Haşmasului.


Drumul urcă îngăduitor spre Piatra Lăcrămată, a cărei legendă se pierde în negura uitării-ursitoare rea, blestemată să dăinuie ca stană de piatră sau  simbol înlăcrimat al unei dragoste neîmpărtaşite, spre schit, loc de meditaţie şi rugăciune, oprindu-se apoi la Cabana Dochia. Aici avem pauză de masă, alte poveşti şi panorama largă asupra Gurii Plînse, Piatra Miresei, Acele Detunatei. O bună parte dintre participanţi au luat drumul spre Varful Toaca, căutînd florile de colţ, atît de gingaş surprinse în fotografii.



Ziua e încă tînără, aşa că pornim spre Poiana Maicilor, înfruntînd grohotişul, jnepenii şi afundîndu-ne apoi în pădure. E linişte şi veselie. La refugiu, ne aducem aminte de o iarna din capăt de lume, găsim aceeaşi Masă Dacică si Coloana Dorică. Coboîam la Clăile lui Miron, unde ne pun pe gînduri alte legende:



Ciobanul Miron, căci aşa îi fusese lăsat numele, fusese dăruit cu harul cântului şi se povesteşte că doinea din fluierul său ca nimeni altul. Şi atât de frumoase erau doinele lui, încât toate vietăţile pădurii, vântul, izvoarele, stâncile, dealurile şi poienile îl ascultau ca vrăjite. Şi atât de dragi îi fură toate acestea ciobanului Miron şi atât de drag le rămase şi el tuturor, încât se crede că a rămas să moară acolo, lângă stânca cea mai ascuţită.



Legenda Turnului lui Butu şi Ana este o poveste de dragoste. Se spune că pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de viteaz pe atât de chipeş şi pe care îl chema Butu. Fata domnitorului, Ana, ispitită de frumuseţea şi vrednicia lui Butu, se îndrăgosti de acesta şi amândoi îşi jurară credinţă veşnică. Dar, pe când se pregăteau de nuntă, Butu trebui să plece la război, iar Butu pieri în luptă. Deznădăjduită că tatăl ei hotărâse să o mărite cu un boier de ţară, Ana se duse şi ceru ajutorul unei vrăjitoare. Aceasta îi promite Anei că va face vrăji şi îl va aduce înapoi pe iubitul său, dar în chip de strigoi. Chemat de farmecele vrăjitoarei, Butu apăru pe un cal alb într-o noapte urâtă şi întunecată, o luă cu dânsul pe Ana şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către muntele Ceahlău. Plutind încă deasupra muntelui la venirea zorilor, aceştia sunt prinşi de cântatul cocoşilor. O detunătură mare sparge văzduhul prăvălindu-se asupra fugarilor, care se prăbuşesc prefăcându-se în cele două stânci îngemănate. 


Ne ispiteşte oboseala, dar Poiana Maicilor e aproape. Iesim la lumină, ni se deschid înainte poieni de un verde crud, mai respirăm, mai poposim, apoi  drumul se înfunda in pădurea întunecoasă, drumul e noroios şi tabăra aproape. Am ajuns…putem să trecem la urmatoarele probe. Iubitorii de înalţimi se intrec în proba de căţărare, cei “orientaţi” aleargă la proba de orientare. Soarele apune încetisor, in tabără începe să miroase a mîncare caldă, se pregateşte culturalul. 


Atmosfera e caldă, oamenii veseli, se aprind luminiţe în iarbă, lampioane se ridică spre cer, poate în semn de mulţumire, pentru zile atît de frumoase, poate în semn de recunoştinţă, pentru cît de norocoşi suntem…se aprinde focul, la căldura lui, inimile se deschid, chitările încep sa cînte în liniştea noptii, sub un cer neîncăpător pentru cîte stele scînteiaza. Poezie, umor si cantec; oameni frumoşi, zîmbete şi poveşti de suflet se amestecă pînă se duc stelele la culcare. Mîine va fi o zi mai bună…


…Pentru că avem şi premii, şi diplome şi încă un rucsac de amintiri. Nu mai e loc de tristeţe, e atîta soare şi atît albastru, se strang mîini, se schimbă impresii, suntem recunoscători şi déjà cu gîndul la urmatoarea ieşire…


A fost greu, dar mai mult frumos; fiecare zi, fiecare om cu povestea lor. Muntele ne primeşte cu îngăduinţa, pe fiecare; e leac pentru minte si trup, alinare pentru suflet, învăţătura şi taina, deopotrivă. Veniţi la munte, să-l cunoaşteti, să-i descifraţi înţelesurile, să păşiţi pe poteci, fată în faţă cu propria persoana…Noi vom fi acolo, de fiecare dată, parte vie a poveştii noastre, a oamenilor ce nu pot trăi fără munte, fără credinţă, fără speranţă….