27 decembrie 2014

despre 2014 - avem timp

Sunt perioade, cand, prinsa in valtoarea zilelelor cu “trebuie” sau ocupata sa bifez liste mereu reinnoite, uit ca zilele care trec sunt, de fapt, viata mea, ca fiecare lupta cu mine, cu ceilalti, modeleaza si schimba, lasa urme.

2014 a fost, pentru mine, un astfel de an - ma uit in urma si-mi pare c-am trait 5 ani intr-unul singur...2014 a fost un an greu. Un an plin. Un an frumos. Dar greu. Un an in care am fost fortata sa ma intorc  catre mine, cu luciditate, sa ma cert si sa fac pace cu mine, sa despic si sa caut. Un an in care n-am mai luat totul de-a gata, convinsa ca totul mi se cuvine, dar care m-a invatat sa astept, sa caut samburele acela de rabdare care sa dea roade, intr-o zi.

2014  a fost un an al contradictiilor. Al momentelor de neuitat. Si al momentelor de uitat definitiv. Cel mai intens an, din ultimii 9. Anul in care am invatat sa zambesc, indiferent cat au durut toate. In care am zambit, oricat de greu a fost. In care am si plans, de bucurie sau nu. In care am ramas eu, desi mai putin exuberanta, mai putin extrovertita, mai putin copilaroasa. In care mi s-a confirmat ca, uneori, revenim in acelasi punct de unde am plecat, daca nu ne-am invatat lectiile…

A fost anul in care am cunoscut oameni fabulosi – cu povesti, haz si vorbe de duh, cand era mai multa nevoie de ele. Am noroc de oameni buni in viata mea. De oameni luminosi, intregi, cu personalitate. Care au fost alaturi de mine, chiar cand am fugit de ei.  

In 2014, am avut parte de cele mai spectaculoase ture pe munte:
- Piatra Craiului ramane o poveste, despre frumusete, maretie si cum sa ne depasim limitele;
- Ceahlaul este parte din noi, ne-ntoarcem mereu la el, acasa, mai liberi si mai tineri;
- batranul Macin inca ne atrage, irezistibil, fie ca e verde in primavara sau uscat in toamna fierbinte;
- Vama Veche, ca un rasarit de soare pe malul marii, in acorduri de muzica folk; 

Anul acesta, am trait cele mai faine nopti la foc, sub cerul instelat, in cantec de chitara neostoit. Am invatat ca orice loc e frumos si primitor, daca oamenii de acolo sunt asa si daca iti dai ragazul necesar sa ii cunosti. 

Am invatat cat de pretios e timpul – pe care il primim sau il daruim. O clipa, o ora sau o zi. Nu stim daca se mai intorc sau daca mai exista, undeva in viitor. 

Am invatat sa spun ce simt. 
Sa simt. 
Sa ma bucur. 
Sa tac. 
Sa uit. 
Si sa iert. 
Sa privesc inainte. 
Sa am incredere. 
Si speranta…

Si-mi doresc sa nu le mai uit…

17 decembrie 2014

Zbor de Albatros - 26 ani

"Albatroșii au cea mai mare deschidere a aripilor! În zborul lor își deschid mintea și sufletul, visează și se luptă pentru atingerea idealurilor lor. Pentru ei nimic nu e imposibil. Dintr-o singură bătaie de aripi ajung acolo unde nici nu credeau vreodată, cuceresc cele mai înalte vârfuri și văd dincolo de linia orizontului. Termenul de albatros a devenit unul metaforic, cu trimitere directă la concepte dragi omului, precum libertate, nostalgie, ascensiune spirituală, detaşare, evoluţie şi ascendenţă..."


Numaratoarea a inceput demult...

Alti iubitori de munte, ale caror nume ne sunt nestiute, au infiintat in 1988 un grup de turism montan, cu nume simplu, dar de efect - Albatros - o idee, un sentiment si o aspiraţie. Au trecut de atunci 26 ani, timp in care galateni si nu numai au dus acest nume mai departe, in tara sau in afara ei, cu mandrie, cu drag si cu multa perseverenta (poate intr-o zi se va gasi cineva dintre ei sa scrie si povestea devenirii lor :)

Eu i-am cunoscut in anii din urma, intai la Borca, apoi in Ceahlau, apoi in arsita Deltei, apoi in blandul Macin si apoi am pierdut sirul :) - cine mai sta sa mai numere zilele si noptile din munti, la foc sau pe malul baltii, cand suntem cu totii impreuna ?!

Aniversarea celor 26 ani ai Albatrosilor, la Predeal, ne-a adunat din cele 4 zari (tot Moldova-i fruncea...), la Cabana Poiana Secuilor inca de vineri seara - dupa o zi insorita cu cer senin si un drum lung, via Oituz, unde, recunosc, visam sa gasesc acea cabana, mult cantata de Puiu, calda si primitoare, eventual cu vreun foc pe undeva :)). Am gasit insa, multe surprize faine, oamenii dragi pe care nu-i mai vazusem de ceva vreme, oleaca de racoare, cat sa ne faca sa stam cat mai aproape, sa nu risipim caldura, voie buna si...relaxare :).

Prima seara e, de regula, de dezlegat limbile, de cunoscut oameni, de socializare; cum n-a mai fost concurs si nici program si nici ora de culcare sau de trezit dimineata, am profitat cu totii, am stat de povesti mai mult ca altadata, am facut planuri, pentru anul ce vine, am stat la cantari....pana s-a blocat usa :) - dormitul la comun e intotdeauna cu peripetii, de data asta a fost cu multe hohote de ras, in zori de zi, cand am intrat, cu chiu cu vai, in cabana, pe geam, pîş, pîş, sa nu cumva sa trezim organizatorii, care voiau sa se odihneasca  :)

Sambata, zi cu soare si senin din nou, dupa suflet, cum ar zice unii - in program, plimbare in Cheile Rasnoavei, sa ne facem pofta de somn, de mancare si de altele. Multa zapada, padurea fascinanta ca de fiecare data, drumul usurel si buna dispozitie au facut ziua perfecta – pentru amatorii de senyatii tari, aici se desfasoara activitati de agreement diverse bungee jumping, tiroliana, via ferrata, rapel, camping pe zapada :) sau bulgareala de ocazie – atentie la cei mai buni tintasi, nu se stie niciodata cine te poate nimeri cu un bulgare de zapada bine-facut !

Seara ne-a gasit usor obositi, dar zambind; Surpriza serii a fost sa-i vedem pe albatrosi imbracati la 4 ace, doar era sarbatoare, altfel decat ii stim, dar la fel de frumosi. S-au impartit diplome, insotite de laude pentru activitatea si implicarea celor care duc numele de Albatros mai departe sau de recunostinta pentru cei ce inca le sunt alaturi; suntem mandri posesori ai diplomelor de “cel mai bun prieten Albatros in anul 2014”, pentru Catalin B si diploma pentru ca le-am fost alaturi la toate activitatile din 2014, pentru CET Iacomi ( ceea ce ne “obliga” sa fim tot atat de aproape de voi, si la anul :)). Multe poze, cantece, momente vesele si triste s-au derulat in cateva minute cat a durat ceremonia, simpla si calda – intr-un cuvant, AMINTIRI. Si, ca sa avem ce povesti peste ani, seara a continuat cu o tochitura strasnica, un vin bun  si cantece pentru suflet – de-ajuns sa uitam de frig, de griji sau de nevoi.

Duminica e ziua in care, oricat de bine ne-ar fi, plecam fiecare pe la casele noastre. O bulgareala in plus, daca tot aveam liber la carcoteli, imbratisari si zambete, ceva timp in plus – si lungul drum catre casa, intr-o zi de iarna splendid.

De ce ni-s dragi Albatrosii ? Pentru ca sunt seriosi. Pentru ca te poti baza pe ei si merge alaturi de ei pana-n panzele albe. Pentru ca au idei bune si multa ambitie. Pentru ca sunt talentati. Pentru ca sunt calzi. Si frumosi. Si gata, ca li se urca la cap :) !


La multi ani, Albatros ! Multumim! Zbor inalt si vise implinite !

24 noiembrie 2014

de ziua mea - despre recunostinta

"Am pastrat in suflet ganduri,vorbe,glume,
   Zambetul ce iarta plansetul hain
   Am pastrat in minte fete fara nume
   Una cate una, pentru totdeauna,
   Vremea, insa, n-am putut s-o tin…

   In drumul meu adun atatea amintiri
   Daca-ai sa treci, voi sti sa te adun
   Si in fiecare toamna nu voi rugini
   Sub frunza teiului de peste drum…  "

Astazi e ziua mea…primesc ganduri bune, zambete, imbratisari si urari sincere…astazi nu mai aveti nevoie de pretext sa ma sunati sau sa ma invitati la cafea :)…nu ma intrebati ce-mi doresc de ziua mea, pentru ca lista e lunga si nu ma multumesc cu putin – vreau oamenii dragi aproape, emotie si dragoste pana la cer si-napoi, drumuri fara sfarsit - asa ca iubiti-ma sau ignorati-ma, surprindeti-ma, fiti langa mine sau nu; eu voi zambi, oricum, pentru ca, indiferent ce lipseste, astazi voi avea tot ce conteaza.

Ziua aceasta si luna noiembrie e, pentru mine, despre recunostinta – a trecut, fara sa simt, un an - un an plin, un an bun, dar greu, un an frumos. Anul in care am fost mai mult pe drumuri, decat pe acasa, mai mult cu prietenii, decat cu familia, mai mult vesela decat trista, mai mult la extreme decat in echilibru :);

Am invatat anul acesta ca am voie sa imi doresc mai mult. Am invatat ca pot fi mai buna. Am invatat ca nu am voie sa am opresc din a invata si a descoperi.

Sunt recunoscatoare. Pentru emotii, pentru oameni, pentru intamplari. Pentru ca mi-e bine. Pentru ca mi-e rau. Pentru prietenii stiuti si nestiuti, noi sau vechi, dar pe care-i simt aproape, atunci cand am nevoie. Pentru noptile in care am redescoperit frumusetea infinita a stelelor si bucuria in doze mici. Pentru incercarile care mi-au calit rabdarea, rezistenta fizica si m-au invatat ca nu tot ce-mi doresc mi-e necesar, nu tot ce primesc, mi se cuvine. Pentru neprevazutul care mi-a dat peste cap planurile si mi-a deschis noi orizonturi.

Pentru libertate.
Pentru vis.
Pentru durere.

Sunt recunoscatoare pentru tot ce am primit si pentru tot ce nu am primit (inca;) )-pentru atentie, dragoste, sanatate, surprize, mustrari, lectii de viata. Pentru oamenii care au ramas langa mine, pentru cei care au intrat in viata si in sufletul meu, fara preaviz, pentru cei care au plecat sau au ramas in urma. Pentru cei ce sunt departe, dar aproape de sufletul meu. Pentru ca, si datorita lor, pot fi eu, cea buna si rea :);

Sunt recunoscatoare pentru Ioana, copilul incredibil care ma invata, in fiecare zi, sa ma bucur de lucrurile aparent marunte, sa nu renunt, sa-mi doresc cu incapatanare, sa merg mai departe…pentru voi, ce treceti pe aici, din cand in cand…multumesc.


10 noiembrie 2014

Alchimistul - Paulo Coelho

Motto: 
„Când îţi doreşti un lucru, tot Universul conspiră pentru ca să-ţi realizezi visul, spuse Alchimistul, repetând cuvintele bătrânului rege.”

Sunt carti care ne pica in mana, aparent intamplator, atunci cand avem nevoie - toamna aceasta, am citit Coelho, cea mai recenta ieri, Alchimistul. 
Alchimistul este o carte despre simboluri, o metafora a vietii, presarata cu povestioare pline de talc, citate ce-ti raman in minte, pentru ca sunt simple si pe inteles - povestea oamenilor aparent obisnuiti ce cred in visele lor, depasind confortul, starea de bine, obstacolele, cu credinta, descifrand tainele Universului si semnele ascunse in tot ce-i inconjoara.

Naratiunea este despre un pastor andaluz, Santiago, care isi paraseste casa din Spania pentru a descoperi o comoara ingropata langa piramidele egiptene. Singura lui "certitudine" este un vis pe care il are nopti de-a randul si interpretarea primita de la o tiganca, care ii cere a zecea parte din comoara. Dupa ce isi termina calatoria si este jefuit, parasit mai mult mort decat viu, se intoarce acasa si descopera comoara in curtea sa, la radacina unui sicomor. Calatoria lui este un drum de initiere, presarat cu teste si cu personaje marcante: o tiganca tanara si frumoasa, un barbat care isi spune rege si un alchimist. 

Este (sau poate fi) povestea fiecaruia din noi - o poveste despre curajul de a-ti urma visele, indiferent de cat de bine sau rau iti merge, de cate piedici sau oameni ai impotriva, indiferent cat de teama iti este, din cauza dezamagirilor sau a fricilor acumulate de-a lungul timpului; este, totodata, un indemn spre a ne cauta propria comoara, pentru ca, pe fiecare om de pe fata Pamantului il asteapta o comoara undeva (acolo unde este comoara ta este si inima ta).

Si cateva citate:

"Mereu îţi faci prieteni noi şi nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleaşi persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viaţa noastră. Şi cum ele fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor, se enervează. Fiindcă toată lumea are o noţiune exactă despre cum trebuie să ne trăim viaţa. Şi nimeni nu ştie cum trebuie să-şi trăiască propria-i viaţă."

"Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire."

"Iubeşti pentru că iubeşti. Nu există niciun motiv pentru ca să iubeşti."

"În toate momentele vieţii noastre există lucruri care s-ar fi putut întâmpla, dar până la urmă nu s-au întâmplat. Există clipe magice care trec neobservate şi brusc mâna Universului ne schimbă destinul."

"Frica de a suferi e mai rea decât suferinţa însăşi. Nici o inimă n-a suferit când a plecat în căutarea visurilor sale, fiindcă orice clipă de căutare e o clipă de întâlnire cu Dumnezeu şi cu Veşnicia."

"În prezent stă tot secretul; dacă dai atenţie prezentului, poţi să-l îmbunătăţeşti. Şi dacă îţi îmbunătăţeşti prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor şi trăieşte în fiecare zi din învăţăturile Legii şi cu încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veşnicia"

"Sunt şi eu ca toţi ceilalţi oameni: văd lumea aşa cum vreau eu să fie, nu aşa cum este."

"Noi, inimile murim de frica numai la gandul unor iubiri care dispar pentru totdeauna, la clipe care ar fi putut sa fie bune si n-au fost, la comori care ar fi putut fi descoperite, dar au ramas pentru totdeauna ingropate in nisip. Pentru ca atunci cand se intampla asa ceva, suferim ingrozitor."

4 noiembrie 2014

Noiembrie la cort - Trofeul CPNT



Despre ultima iesire la cort pe anu'asta am scris acum vreo 2 luni :) - nu stiam ca urmeaza Trofeul CPNT, la 1 noiembrie, in muntii nostri. Curiozitatea, setea de "aventura", anularea altor planuri si gandul ca or sa mai fie ceva prieteni acolo, ne-au facut sa spunem, joi noaptea, "Hai!", fara sa ne gandim prea mult...

Vineri seara, cu masina ticsita de bagaje si multa voie buna, plecam la drum, nestiuti, neanuntati - drumul pana la Brasov a devenit atat de familiar,ajungem la Sinaia, apoi la Moroeni , la magazinul satesc, unde asteptam a doua masina- Albatrosii. E noapte si e tarziu, cam frig, dar noi mergem inainte - urmarim reperele date de catre organizatori, intram in padure, pe dreapta se contureaza umbra unor constructii dezafectate, presupunem noi, trecem de tabere, peste pod, se termina asfaltul, nici tipenie de om, semnal nu, marcaje de nici un fel :). Putem merge doar inainte,  gasim tunelul, gasim cantonul-o frumoasa pensiune, de fapt :) - gasim si tabara de corturi intr-un final - cu ultimul mohican - Cornel- asteptand la primire ultimii concurenti :). Se reaprinde focul, se intind corturile, se discuta aprins, ii cunoastem pe cei 2 reprezentanti ai Olteniei, de la Vanturarita, se aude si o chitara, pentru putin timp -  e oboseala, dar si bucuria ca ne-am regasit. Dormim devreme, a doua zi e concurs.

Sambata...trezirea de bunavoie, pe un soare cald si cu cer senin, ne inscriem in concurs, suntem 3 cluburi(Vanturarita, Albatros, Iacomi) si organizatorii. Avem cafea calda (multumim Florin), stam cu totii la masa pe malul apei, e pace, bine ca suntem cu totii, vorba stim noi cui.
Testele teoretice sunt prima proba a zilei, atentie la intrebarile capcana :); spre ora 11 plecam in traseu, prima portiune pe drumul forestier, paralel cu raul, vedem si noi pe unde am marasaluit in noapte. De pe Valea Brăteiului urcam pieptis o panta acoperita cu pietris marunt si alunecos, pana intram in padure - trecem prin iarba inalta si ingalbenita de toamna, lumina aramie ne aduce aminte de Macin. Urmam poteca in serpentine stranse, padurea e pustie, e liniste si discutiile se leaga greu. Continuam pe curba de nivel, ici si colo cate un copac colorat de toamna, pete de culoare si urme de verde. Gasim si traversam cateva izvoare, urme ale fostilor piloni de funicular, vai aglomerate de bolovani si copaci cazuti, multe gunoaie, peste tot. Dupa cateva ore, iesim la golul alpin, gasim o stana parasita, unde facem o sedinta foto. Peisajul este molcom, culmi rotunjite si deschise, admiram Zanoaga, Podu cu Flori, Varful Leaota, nu ne mai dam plecati de aici, e atata simplitate, lumina si tihna. Poposim pe varful Lucacila, mancam cu totii, fiecare scoate din rucsac ce are, mai o ceapa si o sunca din Oltenia, mai un cascaval de Moldova, fructe uscate etc, nici nu conteaza, sunt momente de care iti amintesti cu drag; ne bate vantul, facem un cerc sa ne protejam - o parte din grup pleaca mai departe, pe Varful Deleanu, dar se intorc doar 2, baietii au plecat pe un alt traseu, catre tabara.

Coborarea este rapida, se apropie seara si mai avem destule de facut in tabara-orientare, alpinism, cros, cultural. Dupa ce apune soarele, temperatura scade vertiginos; ajungem in tabara, unde se gateste a doua tura de tocana, se intra la orientare, se trece prin apa, prin boscheti, nu mai conteaza, doar e concurs :) ;  Crosul se desfasoara pe intuneric, la lumina frontalei; Proba de alpinism, la lumina farurilor si a frontalei - nu se incumeta decat baietii. Luna ne pazeste, inconjurata de un cerc de nori spectaculos. E frig, dar ne strangem in jurul focului - se canta, se discuta, baietii se catara in continuare, competitia e de fapt intre ei, nu intre cluburi :) ; E loc si timp si de ceva polemici, e prima data cand ni se spune "nu-i obligatoriu sa stati la foc, puteti pleca, daca nu va place", dar noi am venit sa stam, nu sa plecam, asa ca trecem peste. Chitara isi intra in drepturi si face seara mai frumoasa. Premierea incheie seara, sunt premii ce nu pot fi transportate, a doua zi. Dormim devreme.

Duminica...fara cafea nu putem pleca la drum, ne despartim scurt si sec, pana data viitoare. La intoarcere, peisajul este mult peste asteptari, admiram in viteza Cheile si Coltii Brateiului, gasim si bonul de la Kaufland lipit pe stalp :)). Incet incet, revenim in cotidian.

Cam asa a fost, dupa mine. A fost frumos. E loc si de mai bine, mereu. Mi-a lipsit emotia, apropierea si caldura umana, pe care o gasim in jurul focului de tabara. Chitara. Bucuria de a fi impreuna cu oameni dragi. Dar, inca mai cred ca, daca la capatul unui drum, oricat de greu ar fi el, gasesti macar un om pentru care sa mergi mai departe, merita sa mergi mai departe. Pentru ca oamenii conteaza. Multumim, Cornel si CPNT, pentru invitatie. 
Totodata, va invitam, la noi in Ceahlau, la un altfel de concurs :)  - primul weekend din iulie, asa cum am zis !

27 octombrie 2014

Piatra Craiului - intre toamna si iarna



O tura de munte se naste dintr-o idee, dintr-o vorba aruncata la-ntamplare, din curiozitate sau pentru un scop précis - asa ca, atunci cand Ruxi ne-a convocat la o intalnire in Piatra Craiului, au inceput sa sune telefoanele, sa gasim cea mai buna varianta posibila de a spune "prezent". Nu ma asteptam sa revin asa curand la Craiul meu iubit :). Dupa multe combinatii si usor incurcati de program+prognoza meteo, cu ajutor de la prietenii albatrosi, am plecat in formula 2+1, pe acelasi drum, de la Adjud, catre Brasov, pe o vreme dusmanoasa, vant, ceata, polei in Pasul Oituz. Am ajuns cu bine la destinatie, (multumim Tudor pentru ospitalitate), am dormit repede si am pornit cu entuziasm spre Zarnesti - dupa ce am reusit sa ne reunim, 13 oameni, din Bucuresti, Bacau,  Cluj, Galati, Brasov, Piatra Neamt.


Traseul ales a fost : Zarnesti-Valea Crapaturii-Saua Crapaturii-Cabana Curmatura, pe marcaj banda galbena, timp de parcurs 2.5 -3 h. Am plecat din Zarnesti pe drumul ce duce spre cabana Plaiul Foii, la aproximativ 300 de metri de la ultimele case intalnim pe partea stanga indicatorul de inceput al traseului. Mergem pe un drum de tara printre pasuni, balti si noroaie. Dupa o usoara urcare drumul continua pe curba de nivel in paralel cu drumul spre Plaiul Foii. Dupa circa 50 de minute de la sosea ajungem intr-un poiana cu izvor, loc unde se despart potecile, in fata marcaj banda albastra ce duce spre refugiul Diana,in stanga marcaj banda galbena ce duce spre Saua crapaturii pe firul vaii. Aici facem popas de hidratare, revitalizare, poze. E rece, cerul ramane innorat, ceata reduce din vizibilitate. Urmam poteca prin padure, cam 20 minute, pana ajungem la baza peretilor de stanca ce strajuiesc de o parte si de alta Valea Crapaturii si pe care mai mult ii simtim apasandu-ne, ii ghicim prin ceata, decat sa ii vedem. 









Aerul taios ne ingreuneaza urcusul, printr-un bolovanis incomod pana la Acul Crapaturii. Suntem prinsi intre 2 anotimpuri, la fel de spectaculoase-toamna rece, in culori grele, cu ceata laptoasa si o iarna timpurie ce a lasat ace de gheata pe ramurile golase ale copacilor. In vale, se ridica ceata, un petec de cer albastru ne aduce zambetul pe buze, incep sa se contureze de jur imprejur stancile albe cu forme de urias. De aici iesim intr-o zona cu multa vegetatie, apoi, in 10 minute, in Saua Crapaturii. In dreapta gasim un balcon amenajat de unde se poate vedea toata panorama Crapaturii, Acul Crapaturii si Craiul, e senin si soare de jur imprejur.
 



Poze si mai departe, ne asteapta renumita placinta de la Cabana Curmatura (altitudine 1470m) :); ajungem la cabana in 20 minute, sala de mese e aproape plina, atmosfera calda, in semineu se aprinde focul, cineva canta la chitara, ciorba de fasole cu afumatura este fierbinte si delicioasa, relaxarea ne cuprinde si ne bate un gand sa ramanem aici :) - destinatia finala este, insa Pestera, asa ca ramane pe data viitoare !
Partea a doua  a traseului este mai lejera, de la Cabana Curmatura, pe "La Table", spre satul Pestera, circa 3 - 3.5 h, accesibil tot timpul anului, cu destule denivelari; se trece prin valea Martoiului, apoi pe drumul forestier, cu mici pauze, poze cu peisajul, cu bradutii.




Ajungem pe-nserat la pensiunea Mamina, suntem primiti cu bratele deschise - "intrati, priviti si alegeti care camera va place"- si multa caldura. Pensiunea este cocheta, camerele sunt intime, in culori pastelate, mobilierul este pictat, obiecte de ceramica traditionale, tablouri si covoare tesute sunt pete de culoare ce dau farmec si te fac sa te simti de-al casei. Despre ciorba si mamaliguta cu branza...ce sa va mai spun ?! Delicioase, au mers direct la suflet :) – Daca aveti drum pe aici, nu ezitati sa intrati, nu veti regret.  Seara s-a incheiat cu discutii utile si interesante, despre experiente ale colegilor, despre fapte si decizii, situatii diverse, din care putem invata, ca nici un drum pe munte nu seamana cu celalalt, ca oamenii pot mai mult decat ar crede, ca muntele poate fi prieten sau dusman, depinde cu cat respect il tratezi.



Ziua a doua de traseu a fost ca o zi de duminica in familie :) - fiindca toti aveam drum lung pana acasa, am ales un traseu mai lejer si bine am facut, am umblat peste dealuri molcome, am respirat aer curat de munte, ne-am bucurat ochii cu peisaje parca desprinse din basmele romanesti. Timpul de intoarcere a fost parca prea scurt pentru cate erau de povestit, asa ca Ruxi ne-a promis ca ne va “convoca” mai des, sa ne cunoastem mai bine, pe carari de munte. Asteptam cu interes urmatoarele ture si intalniri de acest fel.
Drumul spre casa a fost si lung si frumos, am avut companie pana la Adjud (care a devenit un fel de rascruce pentru noi :) ), muzica buna, ganduri si multe planuri de viitor; nu-mi plac despartirile dar fac si ele parte din viata noastra de calatori. Va urma ;)

7 octombrie 2014

La raul Piedra am sezut si-am plans


Motto: Copilul acesta care am fost cîndva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este împărăţia Cerurilor. Dacă nu ne naştem încă o dată, dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe.

„La sfarsitul oricarei povesti ne asteapta tristetea.”

Nu am citit destul Coelho incat sa am o parere bine conturata despre ceea ce scrie. Am insa 3 carti pe noptiera, care ma asteapta sa le „devorez” pe o vreme numai buna de citit. 

„La raul Piedra am sezut si-am plans” este o poveste al carei fir epic curge repede, cu dialoguri scurte si neterminate, putine descrieri si multa introspectie. O poveste frumoasa, cu multe pasaje ce pot fi citate si care lasa loc intrebarilor-intrebari pe care, poate, ni le-am pus fiecare, vreodata. Nu m-a impresionat foarte tare, dar m-a facut sa-mi amintesc de povestile de dragoste pe care le-am trait – mici sau mari, „dragostele” sunt unice si irepetabile, pentru ca eu nu o sa mai traiesc niciodata varsta, emotia si conjunctura de atunci… 

Mi-a adus aminte cata nevoie  avem de ea - „Iubirea ne poate duce in iad sau in rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie sa o acceptam, fiindca ea este hrana existentei noastre. Daca o refuzam, vom muri de foame vazand ramurile pomului vietii incarcate de roade, fara a cuteza sa intindem mana si sa culegem fructele”

Mi-a adus aminte ca dragostea e-n noi– doar oamenii se schimba si noi, o data cu ei –viata ne invata sa fim puternici si sa ne ascundem sentimentele-
Iubirea ne face poate sa imbatranim inainte de vreme si ne reintinereste cand tineretea s-a dus. Cum sa nu-ti amintesti insa momentele acelea? Tocmai de-aceea scriam, ca sa-mi prefac tristetea in nostalgie, singuratatea in amintiri. Pentru ca atunci cand imi voi fi terminat de povestit mie insami povestea asta, sa mi-o pot azvarli in Piedra… Numai atunci…ar putea stinge apele ceea ce a scris focul.Toate povestile de dragoste sunt la fel.”

Ca uneori, trebuie sa riscam. Sa credem ca miracole exista. Daca exista credinta, macar cat bobul de mustar....

“Trebuie sa riscam. Vom intelege pe deplin minunea vietii doar cand vom lasa sa se intample imprevizibilul. In fiecare zi Dumnezeu ne da, o data cu soarele, o clipa in care ar fi cu putinta sa schimbam tot ce ne face nefericiti. In fiecare zi încercăm să ne prefacem că nu întrevedem momentul acesta, că el nu există, că ziua de azi esta la fel cu cea de ieri şi va fi la fel cu cea de mîine.
Dar cine îşi examinează cu atenţie ziua descoperă şi momentul magic. Acesta poate fi ascuns la ceasul în care vîrîm cheia în uşă, dimineaţa, în clipa de tăcere de după masa de prînz, într-unui din cele o mie şi unul de lucruri care ni se par aidoma. Acest moment există — un moment în care toată puterea stelelor trece prin noi şi ne îngăduie să facem minuni.
Fericirea e uneori o binecuvîntare — dar de obicei e o cucerire. Momentul magic dintr-o zi ne ajută să ne schimbăm, ne face să plecăm în căutarea viselor noastre. Avem să suferim, avem să cunoaştem momente dificile, avem să înfruntăm multe deziluzii — totul însă e trecător şi nu lasă urme. Iar în viitor, vom putea privi înapoi cu mîndrie şi credinţă.”

Va recomand aceasta carte, e o lectura placuta – fie doar pentru atmosfera calda, intrebarile fara raspuns si dilemele (aproape) omenesti ale personajelor :)

„Ştiu că dragostea şi barajele sunt totuna: dacă laşi o fisură pe unde să se poată strecura un firicel de apă, în scurt timp acesta va face să se prăbuşească întreaga construcţie - şi vine o clipă când nimeni nu va mai putea stăpâni forţa viiturii. Nu mai contează ce este posibil sau imposibil, nu mai are importanţă nici dacă o mai putem păstra lângă noi pe fiinţa iubită - a iubi înseamnă a pierde controlul.”