15 aprilie 2018

Poveste de primăvară II


“Cioc-cioc ! Se poate ?”

Așa dădea buzna în încăpere, de fiecare dată, fără preaviz și fără să mai aștepte răspunsul dinăuntru – oricum ar fi intrat, nu părea genul căreia să-i placă să aștepte. Intra grăbită și flecărind, vrute și nevrute, umplea camera cu prezența ei, luminoasă și uneori zâmbitoare, dar mereu cu sclipiri în ochi și o energie ce te molipsea, oricât de blazat te-ai fi simțit. Se lumina de jur împrejurul ei, nu avea stare și agitația pe care o împrăștia în jur contrasta puternic cu un calm senin, afișat ostentativ când își rezema spatele drept de spătarul negru al scaunului tapițat, trecându-și piciorul drept peste piciorul stâng de parcă se așeza discret într-un colț de cafenea unde cântă muzică bună și miroase a cafea neagră.

Se așeza. Se ridica. Se așeza iară. Mai stătea o vreme rezemată de ușă, nehotărâtă să plece, așteptând mereu un cuvânt care să o facă să rămână. Pleca scurt și repezit, când nu găsea cuvântul. Pleca, doar pentru a reveni a doua zi, cu altă ocazie sau fără.

O privea amuzat cu o curiozitate nedisimulată – nu mai cunoscuse așa copil în trup de femeie, un amestec haotic de joacă și râsete zglobii, bucurie de a fi, energie și entuziasm, naivitate și răni adânci, neștiute și mascate cu grijă de zâmbete largi, convingătoare. Părea că știe ce face și știe ce vrea, până se fâstâcea inocent, la cel mai simplu gest de camaraderie. Simțea o dorință sâcâitoare să o protejeze, cumva, de tot ce putea fi împrejur.

Într-un fel inexplicabil, îi aducea aminte de tinerețea lui zbuciumată, trăită liber și fără grija zilei de mâine, când totul era bun și nimic nu îi îngrădea dorința aceea de nestăvilit, de a pleca  în explorarea zărilor și a necunoscutului. Când noaptea sfârșea în zile lungi, iar zilele păreau nesfârșite căci mereu le urma o noapte și zori de zi. Acum, se simțea ca un urs, căzut într-o hibernare lentă și sigură – crescuse și pășea apăsat pe drumul cântărit și bine-cunoscut, nimic neprevăzut, nimic neașteptat, pas cu pas, către ceea ce începuse să construiască mai de mult. Se simțea responsabil și atent și genul acela de om, pe care te poți baza. Un reper, pentru el și pentru alții. Cu bucuriile mici ocazionale, fără artificii, pe care ți le dă rutina aceea confortabilă, de o viață. Se simțea ruginit pe alocuri, trecut pe o linie fără întoarcere, retrăia amintirile povestind mai departe celor dispuși să mai asculte.  

Nimic nu anunța furtuna ce intra din când în când pe ușă, bătând la ușă formal și invadându-i spațiul în care lucra, în care gândea, în care respira…

Se cunoscuseră în tăcere. Era o ființă neobișnuită, o femeie care tace și care râde la copilării ?! Muncea în tăcere, cu o dăruire pe care rareori o văzuse la altcineva, fără să pună întrebări fără sens, fără să strâmbe din nas sau să ridice pretenții aberante. Îi plăcea liniștea și lipsa cuvintelor aruncate degeaba. Zâmbea des și convingător. Din orice. Și tăcea. În vremea din urmă, flecărea, despre vreme sau orice, uneori, stătea o vreme, privind spre zări albastre de ea înțelese, apoi dispărea, o zi, două, trei. Până la următoarea cafea. Sau până la următoarea vizită.

Îi stârnise curiozitatea.
O sămânță de îndoială – că rugina era doar o părere și o alegere, că viața nu e doar rutină și datorie, că emoția există și îmbracă uneori forma unui zâmbet luminos, sau a unei strângeri de mână la întâmplare. 
O asculta atent, bâjbâind prin întunericul abia ghicit dincolo de albastrul straniu și alunecos  al unor ochi iscoditori cum nu mai văzuse alții. O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. Îi zâmbea simplu, așteptând, fără grija că nu va mai fi, următoarea intrare precipitată pe ușă, urmată de inocentul ”cioc-cioc”…

8 aprilie 2018

Poveste de primăvară


Hei…you ! “Just pull yourself together
There's no point crying about it.”


O voce de deasupra tuturor negurilor îi vorbea. Părea că vine de departe și nu știa de ce i s-ar adresa cineva, vreodată, acolo, cumva. Așa că, mult timp, nu avu nici o reacție, stătea ghemuită cu genunchii strânși și mâinile adunate sub rotula lucioasă, cu pielea străvezie și nefiresc întinsă, într-o poziție de o măiastră flexibilitate – pentru care și cei mai îndârjiți yoghini ar fi invidiat-o.
Stătea nemișcată (și n-ar fi putut spune de când, dacă s-ar fi găsit cineva să o întrebe de când și mai ales de ce) - de ceva vreme, memoria îi juca feste și o păcălea deseori, așa că nu se mai baza pe datele din calendar, ci pe percepția subiectivă a trecerii timpului, după care măsura vag cele mai importante etape ale trecerii ei pe un tărâm unde, din ce în ce mai des, se întreba, cu uimirea unui nou-născut, ce caută?!
Nemișcarea era deopotrivă tăcere și teamă, curaj și nepăsare, acceptare și surpriză, liniște și înfiorare, căci acolo jos, unde găsise adăpost, era ferită de impresii și de iluzii, era stăpâna absolută a unui efemer regat, limitat și totuși necuprins, unde încăpeau, fără grijă, toate gândurile, emoțiile, sclipirile și zâmbetele unei generații întregi – semințe neprețuite ale tuturor poveștilor ce urmau să vină și care încă așteptau să fie scrise, pe pagini imaculat neîncepute, cu mâna delicată și tremurul firesc al oricărui început cu ”a fost odata...”
Se trezise acolo, fără preaviz, într-o toamnă aurie cu zile prea scurte pentru câte aveau să-și spună, când într-o dimineață oarecare i-a spus zâmbind verde și cald, ”am venit să te văd pe tine” -  răspunzând simplu tuturor gândurilor nespuse și sublimate în luciri albastre de licurici ascunși în hățișul tăcerilor de fiecare zi. Crescuseră pădurile și se uscaseră tulpinile ierburilor sălbatice ce sălășluiau peste tot și făceau umbră pământului, scuturându-și întâi sămânța șireată a îndoielii și a legilor nescrise care spun că nu se poate. Se crăpase pământul sub apăsarea fiecărui pas, căci fiecare umbră ce îmbrăca formă de gând, aducea cu sine uscăciune și adâncirea unor văgăuni neștiute și ticsite cu pânze de păianjeni niciodată acasă. Și peste toate, se lățise tăcerea, cel mai de încredere străjer, al celor neîncepute și neștiute.
Din când în când, fără să știe cum și de ce, găsea câte o dâră de lumină străvezie cu formă de raze și clinchet cristalin, ce îi amintea vag de râsul unui copil – se așeza tăcută alături, respirând încetișor și vorbind mai deloc, cu teama de a nu destrăma căldura clipei și emoția de a respira același aer, de a fi acolo, un moment suspendat în timp și imposibil de recompus vreodată…
Se ascundea deseori cu sfiala păsărilor de noapte, care veghează și le simți acolo, fără însă a le vedea sau prinde cumva, căci starea de trezie devenise un mod de viață, simplu și la îndemână, ferit de prădătorii avizi de cunoaștere și iscoditori până la prăsele – supraveghea atent și cu ochi ageri, ocrotitori, asupra a ceea ce avea semnificație și valoare doar pentru ea – mărunțișuri împrăștiate de-a lungul zilelor și nopților împărțite mereu inegal și nedrept.
Și uite că, acum aude voci. Un zumzet sâcâitor ce a trezit-o din somnolență și deopotrivă a nedumerit-o, căci nimeni nu știa unde își duce veacul și unde îi bântuie gândurile… Își ridică alene capul cu fruntea înaltă și înnegurată de vremi, privirea încețoșată de tristeți nebănuite căuta vocea ce pătrunsese așa dur în regatul cu grijă ascuns, al inimii sale – cine ești și ce vrei?!

(va urma)

26 martie 2018

Mălăiești 2018 - twisted

Mălăiești este o piatra de hotar, fată dragă. 
Așa i-am zis odată, demult, fără să rumeg prea mult așa vorbe cu greutate de sentință. 

O fi, că la câtă piatră poartă...poate sa fie la fel de bine, o cetate, atent străjuită de ziduri înalte și ascuțite, colțuroase și ademenitoare precum durerea, cu aer de fată morgană ce te îndeamnă să explorezi, să cauți continuu, fără preget și fără răgaz, căci promisiunea victoriei...eheee...câtă greutate duce, uneori, promisiunea, vă spun, mai mult decât însăși victoria...!


Amânăm Mălăiești-ul cu o lună. Să poată veni și cei care anii trecuți au fost prinși în alte treburi. Așa e frumos, la greu și la bine, să fim împreună. Hai cu rezervarea...o lună înainte, să fim siguri...10 locuri?! Hai mă...la prima numărătoare ies vreo 17, hai să fie 20, mai plusăm noi dacă or fi doritori. Logistică, telefoane, liste, acordul parinților, mai pune 5 locuri și caută mașini, hai că ne salvează Iulian și de data asta, cu microbuzul, verifică lista de echipament, prognoza meteo, modifică repartiția pe mașini, să încapă toată lumea și să fie și mulțumită, ședința tehnică, prognoza again, pe mai multe site.uri daca se poate, pune la punct traseul A si traseul B, taie de pe lista pe x și pe y, schimbă pe z și adaugă pe y. Hai că poate vine și z...mama ei de vreme că iar se strică, iară ninge și ce te faci cu codurile astea colorate, care se așază fix când tre sa plecăm noi de acasă!?

Dupa prea multe combinații și întorsături de situație(Irina știe câte, mai exact), iată-ne în ziua de vineri, uitându-ne pe fereastra înghețată, cum ninge torențial și cu ciudă (sună mai poetic "ninge sfânt și păgân", dar zău, mă uit chiorâș la fulgii aștia ce cad în valuri peste zăpada deja prea mare pentru luna lui martie), așteptând cu inima-n gât să vedem dacă nu cumva se răzgândește vreunu din șoferi (Doamne fereste), dacă ajung toți la ora de întâlnire, nu de alta dar pare ninsoarea de adio, Cheile Bicazului îs închise, de la Bacău se vine în 3 ore, la București te ia vântu pe sus...

Plecăm. Cu inima strânsă cumva, râdem zgomotos și de toate fleacurile, ca pe vremuri, cu muzica tare, tot de pe vremuri, înaintăm ușor prin zăpada lăbărțată pe drumurile patriei. De la Onești, vedem negru în fața ochilor, ce binecuvântare asfaltul ăsta curat și chiar uscat, după Oituz... Suntem în grafic, luăm cei trei pasageri din gara Brașov și pornim spre Râșnov. La ora 21 începem urcarea în traseu, după tradiționala încercare de a scoate microbuzul din șanturile de zăpadă de pe drumul forestier...


Cum am ajuns să merg în frunte?! E noapte și frontala mea se odihnește în rucsac, dar e o noapte ața frumoasă, fără ninsoare și cu cer aproape senin. Mergem în coloană, fiecare are grijă de careva, după afinități sau posibilități. Pauză de respirație, Marian întreabă "cum mergem după cineva fără frontală?!" Eheee, ce să facem, așa înțelegi ce înseamnă "încredere oarbă", wishful thinking, zic io. Pășesc încetișor, adulmec zgomotele din tufișuri, grupul din față e deja departe, în grija lui Teo, scârțâie ascuțit zăpada proaspăt căzută, apare prima stea și inima se încălzește încetișor, la foc mic, prima poiană, a doua poiană, a treia, cu stâlpii de marcaj adânc și sigur îngropați în avalanșele căzute în vremea ce-a trecut. Mă întreb în sinea mea când o fi dispărut teama de întuneric, că acum mi-e bine și liniște, deși gândurile planează cu viteza luminii prin mintea căutătoare de soluții. Ne depărtăm unii de alții, ritmul e diferit și fiecare se bucură diferit de feeria drumului și a nopții. 5 minute de cabană, anunță trufaș un indicator îngropat până la gât în zăpadă, dar știm că e înșelător, așa că nu ne bucurăm încă, ultima panta și....ca la spectacol, ne ițim în căldarea glaciară întunecos-lucioasă a Mălăieștilor, unde, pe partea dreaptă, tronează Cabana. 


O cabană în munți, o cabană de lemn, cu un foc strecurat în butucii de lemn ...fredonez încetișor, cu bucuria gâtuită a revederii unuia din cele mai dragi locuri din munții noștri-stinge frontala și Irina și ne împărtășim emoția printr-o îmbrățișare fără cuvinte, căci uneori, o îmbrățișare e de ajuns... 

E deja miezul nopții, nu știu când a zburat timpul, ne luăm în primire camerele, în căutarea căldurii, aleg camera de sus, unde au descălecat deja niște sforăitori veseli cu chef de vorbă, dacă tot s-au trezit. Un ceai cald e binevenit, cabanierul ne ia în primire și merge la somn liniștit că am ajuns, noi încă nu, căci mai avem oameni pe drum, trimitem gânduri bune înapoi, să ajungă și ei, căci împreună ne putem bucura deplin. 

Căldura de la început e o iluzie, când focul din sobă s-a stins, nici măcar cele 2 pături  nu-și mai fac datoria, mă sucesc și mă răsucesc în tăcere, să nu deranjez vecinii, de nesomn, frig și o stare de rău provocată de combinația celor două...ajung și ceilalți, lumină, foșnete, râsete înfundate, o geacă în plus și tot nu reușesc să adorm, noroc că răsare soarele...

Dimineața la Mălăiești e o binecuvantare - un dar neprețuit celui care se încumetă să bată la poarta acestei cetăți - memorabil, căci îl vei purta cu tine fără doar și poate, dorindu-ți încă să revii și să stai, pur și simplu, copleșit de măreția și splendoarea albă a nămeților aruncați într-o sfântă dezordine peste cremenea veacurilor dinainte. Un cer senin fără nor, o mare alpină spre Râșnov, un soare blând ce pare să nu mai plece niciodată - dar toate trec, ne asigură cabanierul, în 2 ore cică va ajunge ceața la noi...unde mai pui că deasupra Hornului Mare, pe unde trecea traseul A, iarna a croșetat o cornișă de zăpadă de câțiva metri, care se va așeza curmeziș dorinței de a escala vârful cu orice preț. 

Plecam echipati pana.n dinti, coltari, piolet, casca, manusi, cordelina, carabiniere si alte obiecte lucioase de metal care stiu ei la ce folosesc, ochelari, rucsac, aparate foto ca la revista, parca si.un pic de voie buna si ce a mai ramas din entuziasmul doritorilor de varf - pasim atent sa nu dam idei valurilor de zapada latite monstruos de.a dreapta traseului, asistam la lectia de mers iarna, si ne continuam drumul, pastrand distanta regulamentara - cel putin teoretic :)

Ne.a ajuns ceata din urma si ne innegureaza pe rand. Sunt buni ochelarii, dar mie nu.mi inspira incredere, imi place sa vad ochii celui cu care stau de vorba. Asa ca pasesc rar si apasat, sunt medicament pentru suflet turele astea - te poti pierde si te poti regasi, ii poti pierde si nu se stie daca ii mai regasesti, poti darui si poti primi cand te astepti mai putin, asa cum poti ramane cu mainile intinse si cu cadoul in rucsac, caci uneori, nu mai e timp. Rememorez zambind Malaiestiul de asta vara - cata lumina si cata bucurie si ce copii minunati - mi.e dor de Maria si de Hanna si de cei care eram, restantierii vietii agitate din oras...
Ajungem pe o culme unde soarele ne mai da o sansa sa zambim, fie doar si pentru o poza impreuna - nu o irosim, asa ca pozam in toate felurile, adulti - copii, aparent fara griji si fara apasarea omului de langa noi, a grijilor de acasa sau a celor absenti. Apar si caprele negre, undeva pe muntele vecin. 

Nu mai vreau sa mai continui, nu e nimic care sa ma atraga mai departe in traseu, am fost, am vazut, am amintirile complete iarna/vara, astazi nu e o zi buna pentru performanta, astazi e pentru suflet, care incearca si el sa inteleaga ceva, din aceasta imensitate alba opaca imprastiata in cele patru zari. 
Ne despartim. Ceilalti inainteaza curajosi inainte. Noi, ne intoarcem (curajosi?!) inapoi. E ceata peste toti si peste toate. Cabana e calda si primitoare, sforaitorii sunt la locul lor, frigul mi.a intrat in oase si inca nu pot dormi. Poate maine...

Se intorc si ceilalti, respiram usurati a doua oara. Suntem aproape toti in sala de mese, e rumoare, se povesteste, se rade, se fac glume, se canta. Astazi canta fetele, cantece mai noi si mai vechi, mai vesele sau mai triste. E bine aici, intre prieteni, e liniste inauntru, iar melancolia din priviri se estompeaza odata cu venirea noptii, caci cerul e plin cu stele si ziua de maine e inca departe. Suntem prinsi in vraja unui timp fara timp si a unui loc ce inseamna frumusete, salbaticie, intensitate si pustiu totodata. Aici ar putea incepe sau ar putea sfarsi totul, caci nu totul depinde de noi si nimic nu e la intamplare - ironia Universului e ascutita si generoasa, ne da si ne ia cu aceeasi mana, aparent intinsa la intamplare, depinde doar de noi, daca suntem sau nu, acolo unde ne e scris sa fim...



Dimineata devreme cerul e fara pata. Intunericul se estompeaza rapid caci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte....astazi e o zi frumoasa, aud in jur si mai ca as crede daca n.as vedea priviri pierdute, ochi ce se ocolesc, maini ce se framanta, sprancene ce se incrunta. Alegem. Și mergem mai departe. Veselia lui Teo e molipsitoare. Pozam, pozeaza, suntem fascinati de albul necrutator al unei dimineti insorite de martie, a cata in ultimii ani, care ne gaseste pe.munte si mai mult laolalta decat impreuna...




Jur imprejur privelisti aberante...
Alb, nebun de alb. O tacere apasatoare ce lasa loc de nimic, lungul drum catre casa si amintirea Malaiestilor ce acopera totul, precum ninsoarea de primavara ingropata in iarna, ce troieneste adânc fara preaviz in ciuda codurilor tardive…




22 martie 2018

crush boom bang


Va amintiti scena de inceput din filmul Ice Age, acea scena fara fundal sonor, dar atat de sugestiva ?!
Uneori e nevoie de un singur gest, fie el starnit de o curiozitate, o dorinta sau o nevoie, care sa porneasca un dezastru (natural sau metaforic).
Asa incepe...o picatura, un gest, o samanta (fie ea si ghinda...), un punct vulnerabil sau lasat la indemana oricui.

De aici porneste un fir, aparent nevazut, uneori de neluat in seama...fir ce patrunde adanc si crapa suprafete aparent solide, lucioase, fara pata, de nepatruns. 

Se strecoara insidios, spre miezul aflat si el intr.un echilibru niciodata destul de stabil. Trosnesc din incheieturi straturile asezate de.a lungul vremurilor, invelisul paraie incet si sigur, fundamentul se fisureaza in directii nebanuite, punand sub semnul intrebarii ceea ce parea mai vesnic ca nemurirea...

Se casca un hau la picioarele noastre, spectatori nedumeriti, un hau de necunoscut si mirare de culoarea smoalei incinse. Se ridica un zid de intrebari si temeri in fata noastra, urmare fireasca a fisurilor ce au devenit deja prapastii...ne inconjoara nisipuri miscatoare si habar nu avem ce se piteste sub caldura obscen afisata.
Sa te ascunzi, e tarziu, nu ai unde.
Sa repari, cum ai putea, biet muritor?!
Si atunci, te intrebi, impietrit, incotro?!

20 martie 2018

Rânduri despre fericire


”Zic unii că astăzi e o zi bună pentru fericire – așa, internațional vorbind. Dincolo de festivism, m-ai întrebat adesea, ce m-ar face fericită, dacă izvorul fericirii ar sta în mâinile muritorului de rând. Iată că, astăzi găsesc răgaz pentru a așterne pe foaia albă si tăcută, piese de puzzle la întâmplare, momente memorabile ce concurează simplu la ceea ce pretențios numim ”fericire”.

 Îți mai aduci aminte, când ai venit pentru prima dată la mine, fără să ne fi cunoscut, și am stat de vorbă verzi și uscate, până pe la 3 dimineața?! Cam așa a început seria nopților fericite, când la un pahar (de vin roșu, normal) de vorbă, am disecat, cu sau fără Dragoș, teorii, fapte și momente vesele :). Sau atunci când, am urcat brâna încărcată cu zăpadă și ne-am dat pe pantaloni la vale pe derdeluș,  ca niște copii uitați de capul lor…

Când am urcat creasta sudică, noi fetele, mai târâș, mai gropiș și-am oprit la un moment dat să ne tragem sufletul și să ne umplem ochii cu priveliștea copleșitoare dimprejurul nostru, vânând curcubee și visând zări albastre…
Când ne trezim cu ochii abia mijiți, în poienile calde ale Măcinului și deschidem tiptil fermoarul de la cort – doar, doar s-o fi îndurat careva să facă o cafea bună, cum numai la munte poți bea…Cțnd am mers cu copiii la cai sau la bujori, sau pe via ferrata sau când am zâmbit soarelui auriu de pe Acropolele Atenei în prag de seară, fără griji și fără multe speranțe, dar atât de vii într-un moment de păstrat în cutiuța cu amintiri.
Când am tremurat de emoție după un examen greu, fiind la egalitate cu colegul de bancă și ne-a separat, culmea, sportul J…Când mă întorceam vineri seara de pe lungul drum al Câmpinei și acasă era căldura și ceva prieteni…când, oricât de jos ai fi, găsești acel ceva, mic sau aparent neînsemnat, care face diferența și transformă lacrima în zâmbet. Când știi că sfârșitul nu e aici și mai ales nu acum, nu când vor ei, nici când gândești tu...
Când am urcat cu toții pe Toaca, chiar și cei cu frică de înălțime, într-un sfârșit de an cum altul n-a mai fost, cu multe grade minus, dar cu inimile calde. Când cu frunțile asudate de căldura înăbușitoare a verii, am muncit cot la cot și am dăruit prietenilor mult mai multe amintiri, fie la focul de tabără de cu seară, fie la cântecul de chitară din zori, fie pur și simplu, pășind umăr lângă umăr, pe potecile ascunse….
Când reușim să stăm departe de cei care ne consumă și ultima brumă de energie. Când uităm de orgolii și de măști, de demonstrații și cuvinte întortocheate și alegem să fim noi, noi înșine, cei cu care ne e frică uneori să stăm seara, acasă…
Când, după muuulte ore de muncă, o strângere de mână de la cel pe care îl admiri valorează cât 100 cuvinte. Când bei o cafea fierbinte și ți-ai dori ca timpul să se oprească în loc, lumea să încetinească și tu, tu, să poți să privești dincolo de verde sau albastru. Când spațiul devine prea strâmt pentru toată emoția dintre voi, când cuvintele nu-și mai găsesc drumul, pentru că ar fi de ajuns un gest, o mână întinsă, o îmbrățișare…

Și toate astea, sunt, draga mea, pași simpli pe un drum niciodată îndeajuns de cuprinzător, îndeajuns de limpede, îndeajuns de satisfăcător…căutăm și umblăm, după ceea ce ne face sufletul să tresară, căci dincolo de toate, avem o inimă vie și o sete de nestăvilit, după ceea ce, uneori pretențios numim fericire…”

17 martie 2018

pas cu pas


”Hmm…ce e cu tine, că nu te mai recunosc?!”

Așa îi spuneau brusc cei din preajmă, fără măcar să aibă răbdarea vreunui răspuns. Dintr-o dată, spun ei, a suferit o transformare – pe care n-a prevăzut-o, n-a simțit-o și n-a crezut-o nici unul din cei care se numărau, vocal și siguri pe ei, printre prietenii cei mai buni. Ce-o fi pățit, că era așa un om deosebit, săritor, ascultător, disponibil la orice oră din zi și din noapte, poate cam incisiv și cam direct, mai deranja pe ici pe acolo, prin punctele dureroase ale fiecăruia, dar na…nu poate fi toată lumea diplomată și cu zâmbetul lipit de față no matter what…

În hățișul relațiilor alambicate de zi cu zi, în care fiecare are cel puțin o problemă, cu soțul, cu iubitul, cu lipsa iubitei, cu amica de la 7, cu colegul, cu șeful, cu copiii, cu prietenii ăia buni și pretențioși, cu bârfa sau cu vorbele aruncate în eter fără discernământ, cu propria imagine (deformată de iluzii sau de lipsa confirmărilor dimprejur), să-l observe pe cel de lângă, fie el și cel mai bun prieten, e o sarcină complicată – asculți, politicos o vreme, mai dai un sfat că e boală grea, asta cu recomandările, scuipi în sân și zici Doamne ferește, bine că nu-s în locul ei/lui - și te detașezi discret, ca deh…le ai și tu pe ale tale, gârlă și oricum, ălea dor mai tare. Unde mai pui că interesu….

Timpul a trecut, exact ca în poveștile cu happy-end pe  care, oricât de neverosimile le vedem…le căutăm și le așteptăm și le devorăm cu pasiune.

A tăcut o vreme. A devenit spectator, pasul înapoi schimbă mereu perspectiva, asupra oamenilor, asupra faptelor…

A ascultat și i-a lăsat să se desfășoare, mai cu strigăte, mai cu ovații, mai cu șoapte pe la colțuri, mai cu vorbe dulci atent strecurate în conversații (evident) nevinovate, la momentul și în urechile potrivite, mai cu distanță, mai cu detașare, mai cu reproșuri voalate că ”ai plecat și ne-ai lăsat” (până vis-a-vis, să ne înțelegem), mai că altfel ar fi trebuit să se întâmple toate. A fost mereu acolo, în mijlocul lor, căci între oameni creștem (sau nu) și ne călim, ca oțelul, pe toate părțile, la foc mic sau în jar necruțător.

A învățat - să vadă și să înțeleagă, altfel decât polemizând și argumentând. Să se detașeze, căci problemele lumii nu-s de purtat toate pe umerii săi, fiecare să-si ducă crucea, după posibilități. Să aștepte. Să lase oamenii și lucrurile să se desfășoare firesc, fără impuls și fără stăvilar – căci fiecare are dreptul să încerce, să greșească, să aleagă – după putere, după interes, după intenție. Să fie acolo, pentru cine și dacă are nevoie de un umăr. Fără sfat, fără reproș, fără idei preconcepute. Căci luptele altora sunt și trebuie să rămână ale altora.

Timpul a trecut din nou, căci asta știe să facă cel mai bine. Și într-o zi, senină și fără nor, căci așa sunt aproape toate zilele memorabile, s-au revoltat (îndreptățiți, firește) împotriva a ceea ce nu recunoșteau și nu înțelegeau…necunoscutul.

”Hmm…ce e cu tine, că nu te mai recunosc?! Ce-ai pățit, că nu mai ești tu, cel pe care l-am cunoscut?! Ce e cu schimbarea asta?! Cine ești și de ce…!?”

Revino-ti…noi suntem aceeași și tot aici…

20 ianuarie 2018

adevăr sau provocare

Ia zi, îngere, mai poți?

Întrebarea asta e pe jumătate provocare, pe jumătate îndoiala – nu în înger, ca el săracu, poate cât nu putem noi – ci în mine și în tine și în tot ce ni se-ntâmplă, căci daca ne e dat…le putem duce, nu ?! Pe jumătate revoltă și pe jumătate (dacă or mai fi rămas jumătăți) speranță. 

Că deh, uneori ne dorim nebunește, cu inima în gât și stomacul strâns, să știe altcineva și pentru noi, ce e bine, ce e drept, ce e de ales și ce e de renunțat. Să ne lege la ochi și să ne arate drumul drept și fără întristare.
E vorba asta un fel de cutie a Pandorei, căci…dacă îngeru’ răspunde la provocare, și-ți mai dă? Încă o încercare, încă o dramă, încă un braț de speranțe neîncepute?

Ce te faci atunci, soldățel ? Tu, TU, mai poți?

Și ce te faci apoi cu îndoiala? Căci așa cum te-ai obișnuit, la an nou, se cer dorințe noi, planuri proaspete ca pâinea scoasă din cuptor, aburind și dospind a aventură. Dorințe noi, speranțe noi, zâmbet laaarg, de don Quijote, dăruire umilă de Sancho Panza, vânt prielnic și limpezime în gânduri…ca deh…se termina ianuarie și lista cu rezoluții nici n-a început. Ce-ar fi oare… să ispitesc Universu’ ala despre care am auzit că e bun și darnic și infinit în dragostea lui și să-l provoc să-mi dea și mie după inimă și după dorință?!

Ia zii, îngere, negociem și noi ceva ? 

Printre altele, ține-i sănătoși pe-ai mei, că sunt mulți și am nevoie de ei, ca deh, așa prinsă în toate cum îs, e bine să-i știu întregi și cu toate la locul lor…așază cumva drumurile alea multe și complicate, că-s puține weekenduri și zău nu mai reușesc să ajung peste tot. Aș vrea, zău, și vor și alții, că mereu mă-ntreabă de ce nu mai merg :D. Mută munții oleacă mai la îndemână și cabanele mai în vale, pentru ăi care se plâng de șale sau de genunchi – n-are haz să mergi singur la cabană, fără o muzică ș-un pahar de horincă măcar. Adu oamenii buni laolaltă că avem multe de făcut și e loc berechet  și de treabă gârlă, și pentru cel mic și pentru cel mare. Dă-le ălora ne-buni subiecte de vorbă și de umplut timpul și ține-i ocupați, poți să-i pui în locul munților ce-i aduci mai aproape, să nu rămână gol pe-acolo…

Apoi, vezi ce faci cu fluturii – ăia ce planează în jurul diafragmei și mă lasă fără respirație când văd verde în fața ochilor – cu ochii ăia verzi de-i dai oricui, numai cui ar trebui nu, cu cuvintele ălea aruncate așa, dimineața la cafea și ziua la întâmplare, cu vizitele neprevăzute și dătătoare de migrene, cu toate cele neașezate cu rost, să înțeleagă și bietu om ceva din toată intriga asta îngerească țesută fără preaviz.


Dă-ne, îngere metafore și înțelegere pe măsura lor. Dă-ne antiteze și forță să ne potrivim celor care nu ne seamănă. Dă-ne oximoroane și deschidere să acceptăm contradicția. Dă-ne culoare, să desenăm povești de amintit după ce noi înșine vom rămâne de poveste, dă-ne aripile potrivite să zburăm înalt și măsură să nu urcăm mai sus decât ascuțișul gândului, dă-ne două mâini drepte și răbdare pentru toate cele de mai sus. 

Și dacă mai poți, îngere…dă-ne și-un strop de răgaz - să înțelegem, să trăim, să iubim!

22 decembrie 2017

2017 - Per aspera ad astra

Timpul împărțit în unități de măsură seci, ore, săptămâni, luni, ani, poate fi o convenție pe care o acceptăm alături de toate celelalte convenții ale vieții noastre. Chiar dacă purtăm sau nu ceasuri, timpul își curge secundele nu în ritmul indicat de acele fin desenate, ci în funcție de bătăile inimii noastre, care o poate lua la galop sau poate sta în loc, uneori, de prea multă frumusețe, de prea multă iubire, de nesfârșită intensitate.

„Voi aveți ceasurile, dar noi avem timpul” le spun africanii din triburi turiștilor care se miră de viața trăită în niște tipare greu de înțeles pentru viteza secolului în care trăim.

Am învățat că timpul se poate opri în loc, uneori, în acele moment de grație ce ne lasă fără suflare, într-un gest, într-un zambet, în delicatețea unei tăceri sau a unei note muzicale preschimbate în emoție și în amintire…
Iată că, într-un decembrie aspru și înnegurat de vești ce seamănă a sfârșit, se încheie un an, lăsând loc altuia, ca un ou kinder, plin de neprevăzut și provocări….

Trag linie și adun, ca în fiecare an. E un exercițiu de sinceritate, simplu, incomod, necesar. Căci...daca noi înșine nu ne uităm în oglinda proprie, cum oare vom ști cine suntem și mai ales de ce?!

2017 a fost un an inedit. Lung peste poate. Plin ochi, dens și totuși cu goluri, precum o felie de cașcaval așezată la macerat. Asezate sunt si lecțiile lui 2017, sădite semințele, aștept să răsară roadele. 2017 a fost un an pe care nu îl pot compara cu nimic. 

A început organizat, cu obiective și planuri bine definite (și duse la punct), cu satisfacția lucrului bine făcut, în echipă, mai mult ca altă dată, fără weekenduri libere că așa ne stă bine, de ani de zile. Cu planuri paralele, de viață și de muncă. Plăcere sau datorie. Motivație sau constrângere. Dăruire sau lehamite. Involuție sau creștere. Dolce far niente sau progres. Trai boem sau reguli fărădecarenusepoate? Melanj sau detașare?

A continuat ca un carusel. Cu reguli de nimeni știute, cu situații confuze și de neînțeles, pânze de păianjen abil țesute la un șpriț sau la un grătar amical, sub pretext de prietenie. Valuri de frustrare si probleme personale nerezolvate. Furnicar și harababură.

Cum ne influențăm unii pe altii? Ce dăm celor din jurul nostru, înainte de a le pretinde orice? Ce suntem? Pentru unii sau pentru alții? De unde să vină binele, când ducem cu noi întuneric și scormonim adânc în țărână, poate poate gasim acolo ceva noroi, pentru cei care nu au coborât încă în abis...ce spunem și ce facem? Si mai ales, de ce?! O lecție și o întrebare de căpătâi, aș zice, pe frontispiciul unui an care a înlăturat măști, a dezavuat scenarii și teorii nefondate, a descoperit egoisme și nuanțe dezamăgitoare, a dezvelit nițel imagini construite cu grijă și controlate la sânge. 


Caut autenticul cu o fervoare și o încăpățânare pe care nu le cunoșteam. Umanul. Simplitatea. Qui prodest? Încă mă întreb.



A continuat 2017 să ne testeze limitele - de răbdare, de decență, de toleranță, de dragoste, de discreție, de prietenie - am picat pe rând, vociferând și copiind cu îndrăzneala celui care știe că are el, toata dreptatea, inutilă de altfel, în evidenta nefericire.... Dar anul...nu și nu, a rămas un profesor cam sever și ne.a lăsat cu teme pe vacanță.
Să le rezolvăm deci, sau să ne așezăm blând, pe locurile noastre, în tăcere, căci suntem datori să trăim viața noastră, să alegem pentru noi, să nu o copiem pe a altora și să nu judecăm, căci cine suntem noi, să avem habar ce "teme" are de rezolvat vecinul sau prietenul sau iubitul sau fratele?! 

Căci locurile mi le amintesc și datorită emoției și oamenilor cu care am fost. Amintirile, soluțiile, alegerile...sunt legate de oamenii care au fost sau mai sunt încă în viața mea...

Cafeaua din oraș, furată din aglomerația zilelor de lucru, scrisul de mână și lacrimile înnodate în barbă într.o noapte de Siriu ce.s numa ale Irinei. Și absența, uneori. Ceaiul nebăut încă cu Flori, via ferrata cadou de ziua mea și tot seninul cuprins în niște ochi mari, fără ascunzișuri. Prea puțin timp și aici. Optimismul și conversațiile tonice, născătoare de întrebări ale Andrei, căldura și simplitatea cu care dăruiește, energie, timp, afecțiune. Te face să îți dorești mai mult. Telefoanele fără motiv și mereu neașteptate ale Narcisei, dojana cu blândețe și îmbrățișările rare și sincere. Veselia lui Tavi, atotcuprinzătoare, mă întreb dacă are pe undeva o sursă secretă de alimentare....precauțiile și fermitatea lui Florin cînd ne cară după el pe cărări ascunse, iar noi ne plângem(mai ales eu) dar nu renunțăm...Îmbrățișările fără respirație ale lui Dragoș și un suflet mare, asezonat (prea rar) cu cartofii cu usturoi din bucătăria mică, verde fistic. De repetat.

Călimaniul de iarnă cu asprimea lui și mâinile încalzite în mănușile lui Tibi. Gura de cafea împărțită virtual cu Mariana dimineața devreme. Unde e timpul când stăteam și de povești ?!Blândețea și răbdarea Brândușei, optimismul așezat și risipit oricui are nevoie de el. Veselia șugubeață a Nadiei, soluțiile surpriză, creativitatea și simplitatea cu care ne adună, în situații inedite. Virginia, atât de prezentă în absența ei, caldă și generoasă, perseverentă și determinată să depășească și ultima limită de confort ce stă, între Bacău și Piatra Neamț...te așteptăm. Puiu cu cântecele lui...Octavia cu determinarea și sarcasmul fermecător, Cosmin cu prietenia și ironia deopotrivă provocatoare, Gabi și Hanna și Sabina, cu talentul și instrumentele lor....

Și câți mai sunt...câte momente de povestit nepoților, peste ani, trăite alături de acești oameni, la serviciu sau pe teren, sub cerul înțesat de stele, sau în situații limită, poate la mare sau poate la munte, poate în sala de conferințe de la Izvor sau la sediul mic și aglomerat de club, poate într.un microbuz traversând o graniță necunoscută în Bulgaria, fie agățati în coardă pe nuș ce stâncă, fie cântând colinde sau la mulți ani, căutând trasee nemarcate sau dându-ne peste cap, la propriu sau la figurat, fie la focul de tabără, fie planificând, dăruind și primind, mai mult sau mai puțin, după inimă, după putere, după voință...asta a fost ceea ce am învățat într.un an de tranziție, după ani grei ca pietrele de moară, frumoși precum cerul de toamnă și efemeri ca puful de păpădie...provocarea reală e să fim Oameni și să rămânem, no matter what, să ne bucurăm de și cu oamenii de lângă noi, atât cât îi avem lângă noi, căci timpul....of, timpul...ce amăgire!




24 noiembrie 2017

30+ sau Exerciții de echilibru

Motto: “Viața este un dans între echilibru și cutremur”

Tic-tac…tic-tac


Noiembrie a fost dintotdeauna o lună care a schimbat ceva în viața mea. Definitiv și ireversibil. Fără drept de veto. Cu posibilitate și poate speranță de acceptare. Ce-ai facut în ultimele 12 luni, mă întreb, mai mult decât ce-mi doresc de ziua mea. Căci trecerea timpului are sens dacă traim cu rost, deplin, dacă reușim sau măcar încercăm să lăsăm ceva în urmă… e timp pentru bilanț și încă mai e timp pentru construit sau reparat, pe ici pe colo…




Demult, tare demult, un prieten mi-a spus că împrăștii veselie și optimism, asemeni unui puf de păpădie, fie el și nebăgat de seamă. Timpul a trecut și păpădiile s-au împrăștiat în cele patru zări, de parcă niciodată n-ar fi existat. De parcă cineva le-a strivit sec, în graba spre nicăieri.


Poate așa zisa maturitate are miros de îngheț și tăiș de țurțuri atârnați implacabil deasupra frunții ușor încruntate a uimire și descumpănire, fără cale de întoarcere. Poate avem de săpat în noi, negru și adânc, până la prăsele și închizând în carantină acea molimă numită “speranță” care ne înșală fără milă, tocmai când se mai închide o ușă și ne amăgim conform zicalei că se va deschide o fereastră. Când ne păcălim singuri că oamenii ne vor înapoia ceea ce le dăruim, o bucată de inimă pe tavă și ne vor accepta senini, fără judecată sau etichete, fără bârfa cea de toate zilele și fără rânjete atotștiutoare ale vieților celor din jur. Când obsesia devine realitate și motivație pentru orice, pe principiul ”în dragoste și în război, totul e permis”.

Poate tot ce avem nevoie e un plus de luciditate. Un plus de blazare. Un bonus de indiferență. Certitudinea că singuri ne naștem și murim, în singurătate creștem sau ne izbăvim, ne schilodim sau ne transformăm în înțelepți levitând la niveluri(aparent) superioare muritorilor de rând.

Dacă cineva m-ar întreba ce am mai făcut, în astea 12 luni ce s-au strecurat mișelește, aș spune că am experimentat (despre învățare, nu sunt chiar sigură, încă număr restanțe). Am experimentat cele de mai sus și încă multe altele…am constatat că ne șlefuim, de-a lungul vremilor, fie că vrem, fie că suntem siliți de împrejurări colțuroase. Ne șlefuim, dezvelind fețe noi, dedesubturi bănuite sau dosite cu grijă, lucioase sau prăfuite, ne șlefuim până la ascuțișuri nebănuite, căutând diamante sau comori despre care tot cărțile ne conving că ar fi (bine) ascunse în inima noastră…


Am gustat cu voluptate din toate nuanțele prieteniei, dulce, amară, acră, sărată în șuvoaie neșterse, sălcie și tăioasă pe alocuri, strâmbă și prost împărțită după calapoade construite din prejudecată și nemulțumire. Cu spatele drept și încercând să înțeleg, cum se vede paiul din ochii altuia și cum e invizibilă bârna din ochii proprii. Ascultând cu răbdare și mai ales în tăcere, ceea ce fiecare a avut de vărsat, căci oamenii au nevoie să fie ascultați. Nu le dați soluții, că nu-i interesează, să se plângă e destul, dați-le dreptate și empatizați cu durerea și motivele lor de tristețe (reale sau imaginate, cine mai stă să cerceteze cine ce a făcut, contează cine ce a spus, primul și cu convingere).

Am experimentat din nou mersul pe coate și genunchii zdreliți, (căci naivitatea și încrederea are un preț), cu capul plecat și umerii împovărați de frustrări ce nu-mi aparțin, vini închipuite și fapte nefăcute.

A fost un an pe cinste, anul acesta. Și încă nu s-a terminat. Dar acum sunt pregătită. Căci, ironie sau nu, mai pot să zambesc – în nuanțe chiar, amar sau în colțuri, trist sau pe 14 mm, încă zâmbesc, poate pentru că în sufletul meu, alegerile au fost ale mele și cele potrivite, poate pentru că am găsit răspunsurile la timp, poate pentru că am lângă mine o fată blondă cu vorbe de duh mai adevărate decât orice carte, poate pentru că, așa împrăștiați și departe cum sunt, mai sunt câțiva oameni care mai au o vorbă bună, un sfat pertinent, o încurajare când am ajuns la capătul puterilor, în loc de critică, etichete sau judecăți ale propriilor neajunsuri.

Lista cu dorințe de ziua mea e o coală albă. Îmi doresc încă, tot ce îmi doresc în fiecare zi. Pentru mine și pentru cei de lângă mine.

Omenie. Autentic. Senin. Sănătate. Toleranță. Sinceritate. Curaj. Integritate. Recunoștință. Bucurie


Fiți bine, cu voi. În singurătate sau în mijlocul celorlalți. Fiți buni, că nu doare. Fiți lângă cei ce au nevoie de voi, atât cât îi mai aveți lângă voi.
Fiți bine, voi, fiecare în dreptul lui. Nu mai judecați, căci fiecare are crucea lui și habar n-aveți ce povară duce fiecare! Fiți bine, atât cât se poate, egoist sau nu.

…Pentru că, departe sau aproape, sunteti în inima mea, iar în zile ca acestea, îmi doresc cel mai mult să fiu cu voi, poate într-un gînd, poate într-o amintire, într-un zîmbet, fie el si trist, sau poate în lacrima din colţul ochilor, pînă la sfîrşit…









31 octombrie 2017

Despre trepte, echilibru și alte experiențe – pe urmele zeilor, în Munții Olimp


Motto: Don’t grow up, it’a trap

Vă amintiți povestea lui Ulise și a ciclopului Polifem ? 
Cum a scăpat Ulise și prietenii săi de la moartea în peștera ciclopului, spunându-I acestuia că numele lui este Nimeni și strecurandu-se apoi afară din peșteră, împreuncă cu prietenii săi, legați de burta oilor, în timp ce uriașul orbit îi căuta în neștire?!


Cam așa a început povestea Olimpului pt mine, acum câțiva ani, când eu aveam dorința și așteptam să se îndeplinească oarecum de la sine, sau măcar prin alții, mai pricepuți ca mine…anii au trecut, cu provocarile lor, însă dorința a rămas și a căpătat formă, fond și direcție astă vară. Lista s-a completat rapid, combinațiile nu au întârziat să apară, însă oamenii se aleg de la sine și rămâne cine trebuie să fie acolo, la momentul respectiv. Am plecat dimineata devreme pe drumul Bulgariei, cu voie buna si ochii mici, cand aproape să apună soarele eram déjà pe malul Mării Egee, cu picioarele în nisipul aspru și rece, îmbaiați în apa și mai rece (cei mai curajoși dintre noi), dar fascinați de albastrul incredibil al valurilor într-o toamnă la  grade. Seara facem bagaje, Gabi ne bucură sufletele cu ceva cântece la chitară, apoi dormim, cu gândul la aventura de a doua zi.
Dimineata devreme, mai facem o dată bagajele, un email de la refugiu și vremea foarte bună schimbă un pic ordinea lucrurilor. Suntem tare entuziasmați, în afară de Iulian, nici unul din noi nu a trecut de clasicul 2500 și ceva. Prima oprire este satul Litchoro (în traducere: locul de piatră) aflat la poalele Muntelui Olimp, aproape de intrarea în canionul Enipeas, aici facem un scurt popas, ne rătăcim printre străduțe, râzând și chicotind, tulburând liniștea de orășel de munte în extrasezon, facem câteva cumpărături, vizităm Boulangeria și purcedem. Din Litochoro, urcăm la Prionia (1100m), pe un drum ce șerpuiește prin pădurea de foioase déjà colorată în zeci de nuanțe de galben. Popas la mănăstirea închinată Sfântului Dyonissos, ce cuprinde Biserica din cadrul Mănăstirii, curtea interioară, un magazin de suveniruri și un mic muzeu cu obiecte bisericești vechi. E o liniște incredibilă, printre aceste ruine blând colorate de raze jucăușe, niște mușcate roșii pe prispă aduc un plus de viață, se face liniște și în interior, e o zi bună de mers pe munte, într-adevăr…

De la Prionia, urcăm. Avem o noapte de cazare la Refugiul A (2100 m), de unde mâine vom urca în Olimp. Dar…să vedem ce ne oferă ziua de astăzi. O cărare șerpuită, printre copacii contorsionați, niște căluți ce urcă probabil proviziile la Refugiu, 9 oameni, atât de diferiți, fiecare în ritmul și cu gândurile lui. În câteva minute ajungem la Punctul locul intitulat “Cada lui Zeus”, un loc format prin eroziunea apei în calcar, ce a creeat în timp un mic bazin cu apa cristalină  și o cădere de apă. Legenda spune că aici Zeus își “făcea de cap” cu diferite nimfe, fiind un loc retras, stâncos, ferit de ochii ageru ai soției (zeița Hera). 
Lăsăm baia și urmăm curba de nivel printr-un culoar de culoare, lumini și umbre. Îmi sună în minte “niciodată toamna nu fu mai frumoasă” - e prima tură cand văd, simt, aud toamna de jur împrejur. Nuanțe de auriu, galben, arămiu se împletesc amețitor cu lumina apusului printre crengile poleite. Avem balustrade. Avem scări. Muuuuuulte scări. Prea muuuuulte scări. Se mărește distanța dintre noi, e destulă lume pe traseu, majoritatea coboară. Urcăm pe marcajul galben ce-mi aduce aminte de autostradă, pare domestic muntele ăsta și foarte primitor. E cald, parcă ne îmbrățișează cu labirinturile lui arcuite. Zâmbesc mult și des. Cânt în gând și mă bucur când ajung la izvor. Cineva îmi dă bomboane, dau la schimb ciocolată cu cocos, poate se mai ușurează rucsacul. Nu știu cum e traseul, nu mi se pare greu, dar parcă sunt prea multe trepte, Doinița și vociferează și-s de accord cu ea, cine a stat să sape atâtea trepte, pentru bieții munțomani? Nu am avut vreme să mă documentez, îmi fac (a câta oară oare?) mea culpa că nu-s destul de informată, mai întreb, mai îmi amintesc din ce știam anu trecut de la Tavi, mă bucur de pădure și de piatra care apare la orizont, parcă știind că e pe sufletul meu. Apune soarele după un perete colorat în arama de foioase, marea se lățește la orizont departe în vale, amestecată cu nouri de ceață. Simt că déjà îmi place muntele ăsta, așa mare cum e, bătrân și mustind de legende. 

Muntele mă predispune la introspecție – drumul e o modalitate bună de a pune lucruri în ordine, de a găsi soluții sau a primi răspunsuri, când te aștepți mai puțin. Urcăm și de jur împrejur se face piatră – colorată și ea în lumina înserării, suntem aproape de refugiu, căci în vârf se vede ieșind fum pe hogeag…ce bine tre sa fie, dacă e foc și e fum…e de bine. 
Refugiul – e cel mai modern si curat refugiu văzut vreodată – curtea pietruită, mese pe terasă, de unde în vale se zăresc aprinse luminițe mii, gazdă primitoare, muulți turiști, ne descălțăm la intrare și primim papucii de casă, ne luăm în primire camera (suntem doar noi, ce ușurare, am rămas cu ceva amintiri din Refugiile cu sute de oameni de pe Camino), apoi o cină caldă, la gura sobei – un șemineu, de fapt, unde putem și cânta, căci da, găsim chitara, iar Gabi cântă. Mă întreabă Irina cum suntem și realizez că de 2 zile de cînd am plecat de acasă sunt toată numai zâmbet și veselie. Fără gânduri aiurea, fără să me las prinsă în capcanele grijilor de zi cu zi. Dormim rău și puțin, dimineață la 5 începe foiala, fâs și poc și trrrr, fermoare, geci, bocanci, împachetat, dezpachetat, căutat, mormăit, hohote înfundate, hai să și plecăm o dată până nu răsare soarele de tot.

Începem marele urcuș cu o pantă ce ne taie tot entuziasmul și mai ales respirația – greu să alergăm la deal, picioarele par să fie căptușite cu ceva plumb, parcă am mai face o poză, parca am maid a o haină jos, poate să mai stăm un pic aici pe banca asta de piatra unde și-o fi odihnit ciolanele si Măria sa Zeus. Cățelușa Mariza ne face să ne imaginăm că vreo zeitate (una bună, musai) se ține scai de noi, cu gând să ne păzească drumul. Stânca e arzătoare în fața unui răsărit întunecat ce se împrăștie în raze de soare înțepătoare – albul pietrei se amestecă insinuant cu un portocaliu ce ne ia ochii – fascinația luminii de dimineață, parca ar fi de-ajuns și să te așezi un pic, să privești și să te bucuri, pentru toate zilele ce vin, pentru viața din fiecare raza de soare, pentru că sunt, pentru că ești….
Andra e chinuită de o durere de cap. Un “și eu!” îmi aduce aminte de bancul cu Alba ca Zăpada și Piticii, e bine că încă putem zâmbi, cu îngăduință. Traseul șerpuiește pe după culmi ce par istovite de arșiță, mă gândesc cum o arde soarele vara pe aci, dacă acum la ora 9,30 e așa cald…respir regulat, pășesc apăsat, am bocancii de iarnă în picioare, îmi dau o siguranță aparte, pe grohotișurile astea albe ce-mi iau ochii și mă fac să mă simt ca pe nisipuri mișcătoare. Parcă seamănă cu Măcinul, e antic și muntele ăsta și ros pe la toate încheieturile, parcă seamănă cu Ciucașul, prea sunt modelate stâncile astea așa apărând de nicăieri….parca seamănă cu el însuși și tre să-I dăm șansa să îl cunoaștem, căci nu e musai să regăsim în amintiri ceva asemănător cu ceea ce ni se înfățișează pt prima dată. 

Ajungem la Skala (2.866 m), la răscruce de vânturi – déjà suntem la cea mai mare altitudine ever – dar nici gand să ne oprim aici – ne punem căștile, nu e nevoie de ham și coardă, suntem tare diferiți dar ne mână aceeași determinare, respirăm scurt, ne blindăm contra vântului ce suflă din toate părțile (acum seamănă cu Parânful muntele ăsta). O trecătoare ne ascute atenția și ne deschide drumul de aproximativ 30 min, către Mytikas, o porțiune abruptă, îngustă, ce urmează lespezile lucioase stratificate – în dreapta hău, în stânga perete de stâncă în nuanțe fascinante de gri lucios, în spatele cărora, prin fante sau tăieturi ascuțite, se ițește o imensă căldare glaciară, fără fund și cu pereți de infern, colțuroși și totodată ispititori – pe peretele lucios joacă umbrele noastre într-un desen rupestru fermecător. E bine împreună, atât cât se poate, așa cum se poate. Ultima pantă spre vârf ne provoacă la echilibru – căci fiecare are everestul lui de escaladat, sau un munte mai mic, și cum altfel, decât căutând echilibrul și stand pe propriile picioare, nu imitând, nu copiind, nu împrumutând de la unu de la altu, fără a ști cum e să pășești tu, pe picioarele tale, să simți fiecare piatra cum încearcă să îți străpungă talpa piciorului, sau să te devieze de la traseul ales…

Ne echilibrăm, evit să calc pe alte urme, îmi place să găsesc eu drumul care mi se potrivește mie și care îmi inspiră siguranță. Las pe alții să mă depășească, sigur e loc și pt mine. Ajungem. Bate vânt în continuare, mai domol parcă, poate și pentru că soarele e generos. Facem poze, respirăm, ne bucurăm, scriem în caietul de amintiri de pe vârf. Eu rămân într-o contemplare tăcută, să mă lăsați un pic așa, întinsă pe lespedea caldă, să aud doar zarea și cerul, să privesc doar nesfârșirea ce ne face mici și pe noi și grijile ce le târâim cu perseverență peste tot, bagaj inutil împotriva echilibrului.
Cum se simt cei 2918 m ai Olimpului? Cum se simt cei 467 m ai Țuțuiatului? Îi simți cum te simți. Tu cu tine. Eu am simțit că acum a fost momentul – acum 2 sau 3 ani ar fi fost prea mult sau prea stresant, eu prea puțin pregătită. A fost liniște. A fost cel mai albastru cer de multă vreme, fără nor și fără umbre. A fost bucurie, fără exaltare, dar așezată și așa cum trebuie, să se sedimenteze, să țină peste cele ce vor veni. A fost…perfect.

Apoi am coborât. Cum altfel, decât pe un traseu cam nemarcat, pe un jgheab spectaculos și care ne-a pus la încercare bocancii, picioarele, echilibrul și nu în ultimul rând, căștile…pe versantul selenar cu torente adânc săpate în stâncă, transversal, unde lumina după – amiezii ne-a îmbrățișat total, auriu și cald ca o poveste de dragoste așezată, apoi pe o curbă de nivel șerpuind delicat printre hău și perete de piatră, până am ajuns din nou la banca unde vreun zeu și-o fi odihnit vreodată oasele…. 

De la Refugiu până la Prionia, drumul a fost parcă mai lung, mai ascuțit și cu și mai multe trepte – oboseala ne-a cam împleticit picioarele și ne-am răsfirat unul câte unul, pe tot muntele și la distanță de vreo oră – ocazie de cântat, de gândit și de boscorodit treptele vieții, meditând la ușurința cu care urci, față de greutatea de a coborî, mai ales cu greutăți pe umeri :)
Ce a urmat…e altă poveste. O poveste cu un oraș medieval, cu vizită la palat și în turnul cu prințese, cu cel mai spectaculos apus de anul acesta, privit dintre crenelurile Cetății de la Kavala, cel mai drag oraș al Greciei pentru mine. Și o altă poveste e lungul drum către casă, căci de n-ar fi…nu s-ar povesti. Și cum oameni mari suntem, să lăsăm poveștile și să mai păstrăm și pentru noi, căci nu toate pot fi spuse așa, la toată lumea…