20 ianuarie 2018

adevăr sau provocare

Ia zi, îngere, mai poți?

Întrebarea asta e pe jumătate provocare, pe jumătate îndoiala – nu în înger, ca el săracu, poate cât nu putem noi – ci în mine și în tine și în tot ce ni se-ntâmplă, căci daca ne e dat…le putem duce, nu ?! Pe jumătate revoltă și pe jumătate (dacă or mai fi rămas jumătăți) speranță. 

Că deh, uneori ne dorim nebunește, cu inima în gât și stomacul strâns, să știe altcineva și pentru noi, ce e bine, ce e drept, ce e de ales și ce e de renunțat. Să ne lege la ochi și să ne arate drumul drept și fără întristare.
E vorba asta un fel de cutie a Pandorei, căci…dacă îngeru’ răspunde la provocare, și-ți mai dă? Încă o încercare, încă o dramă, încă un braț de speranțe neîncepute?

Ce te faci atunci, soldățel ? Tu, TU, mai poți?

Și ce te faci apoi cu îndoiala? Căci așa cum te-ai obișnuit, la an nou, se cer dorințe noi, planuri proaspete ca pâinea scoasă din cuptor, aburind și dospind a aventură. Dorințe noi, speranțe noi, zâmbet laaarg, de don Quijote, dăruire umilă de Sancho Panza, vânt prielnic și limpezime în gânduri…ca deh…se termina ianuarie și lista cu rezoluții nici n-a început. Ce-ar fi oare… să ispitesc Universu’ ala despre care am auzit că e bun și darnic și infinit în dragostea lui și să-l provoc să-mi dea și mie după inimă și după dorință?!

Ia zii, îngere, negociem și noi ceva ? 

Printre altele, ține-i sănătoși pe-ai mei, că sunt mulți și am nevoie de ei, ca deh, așa prinsă în toate cum îs, e bine să-i știu întregi și cu toate la locul lor…așază cumva drumurile alea multe și complicate, că-s puține weekenduri și zău nu mai reușesc să ajung peste tot. Aș vrea, zău, și vor și alții, că mereu mă-ntreabă de ce nu mai merg :D. Mută munții oleacă mai la îndemână și cabanele mai în vale, pentru ăi care se plâng de șale sau de genunchi – n-are haz să mergi singur la cabană, fără o muzică ș-un pahar de horincă măcar. Adu oamenii buni laolaltă că avem multe de făcut și e loc berechet  și de treabă gârlă, și pentru cel mic și pentru cel mare. Dă-le ălora ne-buni subiecte de vorbă și de umplut timpul și ține-i ocupați, poți să-i pui în locul munților ce-i aduci mai aproape, să nu rămână gol pe-acolo…

Apoi, vezi ce faci cu fluturii – ăia ce planează în jurul diafragmei și mă lasă fără respirație când văd verde în fața ochilor – cu ochii ăia verzi de-i dai oricui, numai cui ar trebui nu, cu cuvintele ălea aruncate așa, dimineața la cafea și ziua la întâmplare, cu vizitele neprevăzute și dătătoare de migrene, cu toate cele neașezate cu rost, să înțeleagă și bietu om ceva din toată intriga asta îngerească țesută fără preaviz.


Dă-ne, îngere metafore și înțelegere pe măsura lor. Dă-ne antiteze și forță să ne potrivim celor care nu ne seamănă. Dă-ne oximoroane și deschidere să acceptăm contradicția. Dă-ne culoare, să desenăm povești de amintit după ce noi înșine vom rămâne de poveste, dă-ne aripile potrivite să zburăm înalt și măsură să nu urcăm mai sus decât ascuțișul gândului, dă-ne două mâini drepte și răbdare pentru toate cele de mai sus. 

Și dacă mai poți, îngere…dă-ne și-un strop de răgaz - să înțelegem, să trăim, să iubim!

22 decembrie 2017

2017 - Per aspera ad astra

Timpul împărțit în unități de măsură seci, ore, săptămâni, luni, ani, poate fi o convenție pe care o acceptăm alături de toate celelalte convenții ale vieții noastre. Chiar dacă purtăm sau nu ceasuri, timpul își curge secundele nu în ritmul indicat de acele fin desenate, ci în funcție de bătăile inimii noastre, care o poate lua la galop sau poate sta în loc, uneori, de prea multă frumusețe, de prea multă iubire, de nesfârșită intensitate.

„Voi aveți ceasurile, dar noi avem timpul” le spun africanii din triburi turiștilor care se miră de viața trăită în niște tipare greu de înțeles pentru viteza secolului în care trăim.

Am învățat că timpul se poate opri în loc, uneori, în acele moment de grație ce ne lasă fără suflare, într-un gest, într-un zambet, în delicatețea unei tăceri sau a unei note muzicale preschimbate în emoție și în amintire…
Iată că, într-un decembrie aspru și înnegurat de vești ce seamănă a sfârșit, se încheie un an, lăsând loc altuia, ca un ou kinder, plin de neprevăzut și provocări….

Trag linie și adun, ca în fiecare an. E un exercițiu de sinceritate, simplu, incomod, necesar. Căci...daca noi înșine nu ne uităm în oglinda proprie, cum oare vom ști cine suntem și mai ales de ce?!

2017 a fost un an inedit. Lung peste poate. Plin ochi, dens și totuși cu goluri, precum o felie de cașcaval așezată la macerat. Asezate sunt si lecțiile lui 2017, sădite semințele, aștept să răsară roadele. 2017 a fost un an pe care nu îl pot compara cu nimic. 

A început organizat, cu obiective și planuri bine definite (și duse la punct), cu satisfacția lucrului bine făcut, în echipă, mai mult ca altă dată, fără weekenduri libere că așa ne stă bine, de ani de zile. Cu planuri paralele, de viață și de muncă. Plăcere sau datorie. Motivație sau constrângere. Dăruire sau lehamite. Involuție sau creștere. Dolce far niente sau progres. Trai boem sau reguli fărădecarenusepoate? Melanj sau detașare?

A continuat ca un carusel. Cu reguli de nimeni știute, cu situații confuze și de neînțeles, pânze de păianjen abil țesute la un șpriț sau la un grătar amical, sub pretext de prietenie. Valuri de frustrare si probleme personale nerezolvate. Furnicar și harababură.

Cum ne influențăm unii pe altii? Ce dăm celor din jurul nostru, înainte de a le pretinde orice? Ce suntem? Pentru unii sau pentru alții? De unde să vină binele, când ducem cu noi întuneric și scormonim adânc în țărână, poate poate gasim acolo ceva noroi, pentru cei care nu au coborât încă în abis...ce spunem și ce facem? Si mai ales, de ce?! O lecție și o întrebare de căpătâi, aș zice, pe frontispiciul unui an care a înlăturat măști, a dezavuat scenarii și teorii nefondate, a descoperit egoisme și nuanțe dezamăgitoare, a dezvelit nițel imagini construite cu grijă și controlate la sânge. 


Caut autenticul cu o fervoare și o încăpățânare pe care nu le cunoșteam. Umanul. Simplitatea. Qui prodest? Încă mă întreb.



A continuat 2017 să ne testeze limitele - de răbdare, de decență, de toleranță, de dragoste, de discreție, de prietenie - am picat pe rând, vociferând și copiind cu îndrăzneala celui care știe că are el, toata dreptatea, inutilă de altfel, în evidenta nefericire.... Dar anul...nu și nu, a rămas un profesor cam sever și ne.a lăsat cu teme pe vacanță.
Să le rezolvăm deci, sau să ne așezăm blând, pe locurile noastre, în tăcere, căci suntem datori să trăim viața noastră, să alegem pentru noi, să nu o copiem pe a altora și să nu judecăm, căci cine suntem noi, să avem habar ce "teme" are de rezolvat vecinul sau prietenul sau iubitul sau fratele?! 

Căci locurile mi le amintesc și datorită emoției și oamenilor cu care am fost. Amintirile, soluțiile, alegerile...sunt legate de oamenii care au fost sau mai sunt încă în viața mea...

Cafeaua din oraș, furată din aglomerația zilelor de lucru, scrisul de mână și lacrimile înnodate în barbă într.o noapte de Siriu ce.s numa ale Irinei. Și absența, uneori. Ceaiul nebăut încă cu Flori, via ferrata cadou de ziua mea și tot seninul cuprins în niște ochi mari, fără ascunzișuri. Prea puțin timp și aici. Optimismul și conversațiile tonice, născătoare de întrebări ale Andrei, căldura și simplitatea cu care dăruiește, energie, timp, afecțiune. Te face să îți dorești mai mult. Telefoanele fără motiv și mereu neașteptate ale Narcisei, dojana cu blândețe și îmbrățișările rare și sincere. Veselia lui Tavi, atotcuprinzătoare, mă întreb dacă are pe undeva o sursă secretă de alimentare....precauțiile și fermitatea lui Florin cînd ne cară după el pe cărări ascunse, iar noi ne plângem(mai ales eu) dar nu renunțăm...Îmbrățișările fără respirație ale lui Dragoș și un suflet mare, asezonat (prea rar) cu cartofii cu usturoi din bucătăria mică, verde fistic. De repetat.

Călimaniul de iarnă cu asprimea lui și mâinile încalzite în mănușile lui Tibi. Gura de cafea împărțită virtual cu Mariana dimineața devreme. Unde e timpul când stăteam și de povești ?!Blândețea și răbdarea Brândușei, optimismul așezat și risipit oricui are nevoie de el. Veselia șugubeață a Nadiei, soluțiile surpriză, creativitatea și simplitatea cu care ne adună, în situații inedite. Virginia, atât de prezentă în absența ei, caldă și generoasă, perseverentă și determinată să depășească și ultima limită de confort ce stă, între Bacău și Piatra Neamț...te așteptăm. Puiu cu cântecele lui...Octavia cu determinarea și sarcasmul fermecător, Cosmin cu prietenia și ironia deopotrivă provocatoare, Gabi și Hanna și Sabina, cu talentul și instrumentele lor....

Și câți mai sunt...câte momente de povestit nepoților, peste ani, trăite alături de acești oameni, la serviciu sau pe teren, sub cerul înțesat de stele, sau în situații limită, poate la mare sau poate la munte, poate în sala de conferințe de la Izvor sau la sediul mic și aglomerat de club, poate într.un microbuz traversând o graniță necunoscută în Bulgaria, fie agățati în coardă pe nuș ce stâncă, fie cântând colinde sau la mulți ani, căutând trasee nemarcate sau dându-ne peste cap, la propriu sau la figurat, fie la focul de tabără, fie planificând, dăruind și primind, mai mult sau mai puțin, după inimă, după putere, după voință...asta a fost ceea ce am învățat într.un an de tranziție, după ani grei ca pietrele de moară, frumoși precum cerul de toamnă și efemeri ca puful de păpădie...provocarea reală e să fim Oameni și să rămânem, no matter what, să ne bucurăm de și cu oamenii de lângă noi, atât cât îi avem lângă noi, căci timpul....of, timpul...ce amăgire!




24 noiembrie 2017

30+ sau Exerciții de echilibru

Motto: “Viața este un dans între echilibru și cutremur”

Tic-tac…tic-tac


Noiembrie a fost dintotdeauna o lună care a schimbat ceva în viața mea. Definitiv și ireversibil. Fără drept de veto. Cu posibilitate și poate speranță de acceptare. Ce-ai facut în ultimele 12 luni, mă întreb, mai mult decât ce-mi doresc de ziua mea. Căci trecerea timpului are sens dacă traim cu rost, deplin, dacă reușim sau măcar încercăm să lăsăm ceva în urmă… e timp pentru bilanț și încă mai e timp pentru construit sau reparat, pe ici pe colo…




Demult, tare demult, un prieten mi-a spus că împrăștii veselie și optimism, asemeni unui puf de păpădie, fie el și nebăgat de seamă. Timpul a trecut și păpădiile s-au împrăștiat în cele patru zări, de parcă niciodată n-ar fi existat. De parcă cineva le-a strivit sec, în graba spre nicăieri.


Poate așa zisa maturitate are miros de îngheț și tăiș de țurțuri atârnați implacabil deasupra frunții ușor încruntate a uimire și descumpănire, fără cale de întoarcere. Poate avem de săpat în noi, negru și adânc, până la prăsele și închizând în carantină acea molimă numită “speranță” care ne înșală fără milă, tocmai când se mai închide o ușă și ne amăgim conform zicalei că se va deschide o fereastră. Când ne păcălim singuri că oamenii ne vor înapoia ceea ce le dăruim, o bucată de inimă pe tavă și ne vor accepta senini, fără judecată sau etichete, fără bârfa cea de toate zilele și fără rânjete atotștiutoare ale vieților celor din jur. Când obsesia devine realitate și motivație pentru orice, pe principiul ”în dragoste și în război, totul e permis”.

Poate tot ce avem nevoie e un plus de luciditate. Un plus de blazare. Un bonus de indiferență. Certitudinea că singuri ne naștem și murim, în singurătate creștem sau ne izbăvim, ne schilodim sau ne transformăm în înțelepți levitând la niveluri(aparent) superioare muritorilor de rând.

Dacă cineva m-ar întreba ce am mai făcut, în astea 12 luni ce s-au strecurat mișelește, aș spune că am experimentat (despre învățare, nu sunt chiar sigură, încă număr restanțe). Am experimentat cele de mai sus și încă multe altele…am constatat că ne șlefuim, de-a lungul vremilor, fie că vrem, fie că suntem siliți de împrejurări colțuroase. Ne șlefuim, dezvelind fețe noi, dedesubturi bănuite sau dosite cu grijă, lucioase sau prăfuite, ne șlefuim până la ascuțișuri nebănuite, căutând diamante sau comori despre care tot cărțile ne conving că ar fi (bine) ascunse în inima noastră…


Am gustat cu voluptate din toate nuanțele prieteniei, dulce, amară, acră, sărată în șuvoaie neșterse, sălcie și tăioasă pe alocuri, strâmbă și prost împărțită după calapoade construite din prejudecată și nemulțumire. Cu spatele drept și încercând să înțeleg, cum se vede paiul din ochii altuia și cum e invizibilă bârna din ochii proprii. Ascultând cu răbdare și mai ales în tăcere, ceea ce fiecare a avut de vărsat, căci oamenii au nevoie să fie ascultați. Nu le dați soluții, că nu-i interesează, să se plângă e destul, dați-le dreptate și empatizați cu durerea și motivele lor de tristețe (reale sau imaginate, cine mai stă să cerceteze cine ce a făcut, contează cine ce a spus, primul și cu convingere).

Am experimentat din nou mersul pe coate și genunchii zdreliți, (căci naivitatea și încrederea are un preț), cu capul plecat și umerii împovărați de frustrări ce nu-mi aparțin, vini închipuite și fapte nefăcute.

A fost un an pe cinste, anul acesta. Și încă nu s-a terminat. Dar acum sunt pregătită. Căci, ironie sau nu, mai pot să zambesc – în nuanțe chiar, amar sau în colțuri, trist sau pe 14 mm, încă zâmbesc, poate pentru că în sufletul meu, alegerile au fost ale mele și cele potrivite, poate pentru că am găsit răspunsurile la timp, poate pentru că am lângă mine o fată blondă cu vorbe de duh mai adevărate decât orice carte, poate pentru că, așa împrăștiați și departe cum sunt, mai sunt câțiva oameni care mai au o vorbă bună, un sfat pertinent, o încurajare când am ajuns la capătul puterilor, în loc de critică, etichete sau judecăți ale propriilor neajunsuri.

Lista cu dorințe de ziua mea e o coală albă. Îmi doresc încă, tot ce îmi doresc în fiecare zi. Pentru mine și pentru cei de lângă mine.

Omenie. Autentic. Senin. Sănătate. Toleranță. Sinceritate. Curaj. Integritate. Recunoștință. Bucurie


Fiți bine, cu voi. În singurătate sau în mijlocul celorlalți. Fiți buni, că nu doare. Fiți lângă cei ce au nevoie de voi, atât cât îi mai aveți lângă voi.
Fiți bine, voi, fiecare în dreptul lui. Nu mai judecați, căci fiecare are crucea lui și habar n-aveți ce povară duce fiecare! Fiți bine, atât cât se poate, egoist sau nu.

…Pentru că, departe sau aproape, sunteti în inima mea, iar în zile ca acestea, îmi doresc cel mai mult să fiu cu voi, poate într-un gînd, poate într-o amintire, într-un zîmbet, fie el si trist, sau poate în lacrima din colţul ochilor, pînă la sfîrşit…









31 octombrie 2017

Despre trepte, echilibru și alte experiențe – pe urmele zeilor, în Munții Olimp


Motto: Don’t grow up, it’a trap

Vă amintiți povestea lui Ulise și a ciclopului Polifem ? 
Cum a scăpat Ulise și prietenii săi de la moartea în peștera ciclopului, spunându-I acestuia că numele lui este Nimeni și strecurandu-se apoi afară din peșteră, împreuncă cu prietenii săi, legați de burta oilor, în timp ce uriașul orbit îi căuta în neștire?!


Cam așa a început povestea Olimpului pt mine, acum câțiva ani, când eu aveam dorința și așteptam să se îndeplinească oarecum de la sine, sau măcar prin alții, mai pricepuți ca mine…anii au trecut, cu provocarile lor, însă dorința a rămas și a căpătat formă, fond și direcție astă vară. Lista s-a completat rapid, combinațiile nu au întârziat să apară, însă oamenii se aleg de la sine și rămâne cine trebuie să fie acolo, la momentul respectiv. Am plecat dimineata devreme pe drumul Bulgariei, cu voie buna si ochii mici, cand aproape să apună soarele eram déjà pe malul Mării Egee, cu picioarele în nisipul aspru și rece, îmbaiați în apa și mai rece (cei mai curajoși dintre noi), dar fascinați de albastrul incredibil al valurilor într-o toamnă la  grade. Seara facem bagaje, Gabi ne bucură sufletele cu ceva cântece la chitară, apoi dormim, cu gândul la aventura de a doua zi.
Dimineata devreme, mai facem o dată bagajele, un email de la refugiu și vremea foarte bună schimbă un pic ordinea lucrurilor. Suntem tare entuziasmați, în afară de Iulian, nici unul din noi nu a trecut de clasicul 2500 și ceva. Prima oprire este satul Litchoro (în traducere: locul de piatră) aflat la poalele Muntelui Olimp, aproape de intrarea în canionul Enipeas, aici facem un scurt popas, ne rătăcim printre străduțe, râzând și chicotind, tulburând liniștea de orășel de munte în extrasezon, facem câteva cumpărături, vizităm Boulangeria și purcedem. Din Litochoro, urcăm la Prionia (1100m), pe un drum ce șerpuiește prin pădurea de foioase déjà colorată în zeci de nuanțe de galben. Popas la mănăstirea închinată Sfântului Dyonissos, ce cuprinde Biserica din cadrul Mănăstirii, curtea interioară, un magazin de suveniruri și un mic muzeu cu obiecte bisericești vechi. E o liniște incredibilă, printre aceste ruine blând colorate de raze jucăușe, niște mușcate roșii pe prispă aduc un plus de viață, se face liniște și în interior, e o zi bună de mers pe munte, într-adevăr…

De la Prionia, urcăm. Avem o noapte de cazare la Refugiul A (2100 m), de unde mâine vom urca în Olimp. Dar…să vedem ce ne oferă ziua de astăzi. O cărare șerpuită, printre copacii contorsionați, niște căluți ce urcă probabil proviziile la Refugiu, 9 oameni, atât de diferiți, fiecare în ritmul și cu gândurile lui. În câteva minute ajungem la Punctul locul intitulat “Cada lui Zeus”, un loc format prin eroziunea apei în calcar, ce a creeat în timp un mic bazin cu apa cristalină  și o cădere de apă. Legenda spune că aici Zeus își “făcea de cap” cu diferite nimfe, fiind un loc retras, stâncos, ferit de ochii ageru ai soției (zeița Hera). 
Lăsăm baia și urmăm curba de nivel printr-un culoar de culoare, lumini și umbre. Îmi sună în minte “niciodată toamna nu fu mai frumoasă” - e prima tură cand văd, simt, aud toamna de jur împrejur. Nuanțe de auriu, galben, arămiu se împletesc amețitor cu lumina apusului printre crengile poleite. Avem balustrade. Avem scări. Muuuuuulte scări. Prea muuuuulte scări. Se mărește distanța dintre noi, e destulă lume pe traseu, majoritatea coboară. Urcăm pe marcajul galben ce-mi aduce aminte de autostradă, pare domestic muntele ăsta și foarte primitor. E cald, parcă ne îmbrățișează cu labirinturile lui arcuite. Zâmbesc mult și des. Cânt în gând și mă bucur când ajung la izvor. Cineva îmi dă bomboane, dau la schimb ciocolată cu cocos, poate se mai ușurează rucsacul. Nu știu cum e traseul, nu mi se pare greu, dar parcă sunt prea multe trepte, Doinița și vociferează și-s de accord cu ea, cine a stat să sape atâtea trepte, pentru bieții munțomani? Nu am avut vreme să mă documentez, îmi fac (a câta oară oare?) mea culpa că nu-s destul de informată, mai întreb, mai îmi amintesc din ce știam anu trecut de la Tavi, mă bucur de pădure și de piatra care apare la orizont, parcă știind că e pe sufletul meu. Apune soarele după un perete colorat în arama de foioase, marea se lățește la orizont departe în vale, amestecată cu nouri de ceață. Simt că déjà îmi place muntele ăsta, așa mare cum e, bătrân și mustind de legende. 

Muntele mă predispune la introspecție – drumul e o modalitate bună de a pune lucruri în ordine, de a găsi soluții sau a primi răspunsuri, când te aștepți mai puțin. Urcăm și de jur împrejur se face piatră – colorată și ea în lumina înserării, suntem aproape de refugiu, căci în vârf se vede ieșind fum pe hogeag…ce bine tre sa fie, dacă e foc și e fum…e de bine. 
Refugiul – e cel mai modern si curat refugiu văzut vreodată – curtea pietruită, mese pe terasă, de unde în vale se zăresc aprinse luminițe mii, gazdă primitoare, muulți turiști, ne descălțăm la intrare și primim papucii de casă, ne luăm în primire camera (suntem doar noi, ce ușurare, am rămas cu ceva amintiri din Refugiile cu sute de oameni de pe Camino), apoi o cină caldă, la gura sobei – un șemineu, de fapt, unde putem și cânta, căci da, găsim chitara, iar Gabi cântă. Mă întreabă Irina cum suntem și realizez că de 2 zile de cînd am plecat de acasă sunt toată numai zâmbet și veselie. Fără gânduri aiurea, fără să me las prinsă în capcanele grijilor de zi cu zi. Dormim rău și puțin, dimineață la 5 începe foiala, fâs și poc și trrrr, fermoare, geci, bocanci, împachetat, dezpachetat, căutat, mormăit, hohote înfundate, hai să și plecăm o dată până nu răsare soarele de tot.

Începem marele urcuș cu o pantă ce ne taie tot entuziasmul și mai ales respirația – greu să alergăm la deal, picioarele par să fie căptușite cu ceva plumb, parcă am mai face o poză, parca am maid a o haină jos, poate să mai stăm un pic aici pe banca asta de piatra unde și-o fi odihnit ciolanele si Măria sa Zeus. Cățelușa Mariza ne face să ne imaginăm că vreo zeitate (una bună, musai) se ține scai de noi, cu gând să ne păzească drumul. Stânca e arzătoare în fața unui răsărit întunecat ce se împrăștie în raze de soare înțepătoare – albul pietrei se amestecă insinuant cu un portocaliu ce ne ia ochii – fascinația luminii de dimineață, parca ar fi de-ajuns și să te așezi un pic, să privești și să te bucuri, pentru toate zilele ce vin, pentru viața din fiecare raza de soare, pentru că sunt, pentru că ești….
Andra e chinuită de o durere de cap. Un “și eu!” îmi aduce aminte de bancul cu Alba ca Zăpada și Piticii, e bine că încă putem zâmbi, cu îngăduință. Traseul șerpuiește pe după culmi ce par istovite de arșiță, mă gândesc cum o arde soarele vara pe aci, dacă acum la ora 9,30 e așa cald…respir regulat, pășesc apăsat, am bocancii de iarnă în picioare, îmi dau o siguranță aparte, pe grohotișurile astea albe ce-mi iau ochii și mă fac să mă simt ca pe nisipuri mișcătoare. Parcă seamănă cu Măcinul, e antic și muntele ăsta și ros pe la toate încheieturile, parcă seamănă cu Ciucașul, prea sunt modelate stâncile astea așa apărând de nicăieri….parca seamănă cu el însuși și tre să-I dăm șansa să îl cunoaștem, căci nu e musai să regăsim în amintiri ceva asemănător cu ceea ce ni se înfățișează pt prima dată. 

Ajungem la Skala (2.866 m), la răscruce de vânturi – déjà suntem la cea mai mare altitudine ever – dar nici gand să ne oprim aici – ne punem căștile, nu e nevoie de ham și coardă, suntem tare diferiți dar ne mână aceeași determinare, respirăm scurt, ne blindăm contra vântului ce suflă din toate părțile (acum seamănă cu Parânful muntele ăsta). O trecătoare ne ascute atenția și ne deschide drumul de aproximativ 30 min, către Mytikas, o porțiune abruptă, îngustă, ce urmează lespezile lucioase stratificate – în dreapta hău, în stânga perete de stâncă în nuanțe fascinante de gri lucios, în spatele cărora, prin fante sau tăieturi ascuțite, se ițește o imensă căldare glaciară, fără fund și cu pereți de infern, colțuroși și totodată ispititori – pe peretele lucios joacă umbrele noastre într-un desen rupestru fermecător. E bine împreună, atât cât se poate, așa cum se poate. Ultima pantă spre vârf ne provoacă la echilibru – căci fiecare are everestul lui de escaladat, sau un munte mai mic, și cum altfel, decât căutând echilibrul și stand pe propriile picioare, nu imitând, nu copiind, nu împrumutând de la unu de la altu, fără a ști cum e să pășești tu, pe picioarele tale, să simți fiecare piatra cum încearcă să îți străpungă talpa piciorului, sau să te devieze de la traseul ales…

Ne echilibrăm, evit să calc pe alte urme, îmi place să găsesc eu drumul care mi se potrivește mie și care îmi inspiră siguranță. Las pe alții să mă depășească, sigur e loc și pt mine. Ajungem. Bate vânt în continuare, mai domol parcă, poate și pentru că soarele e generos. Facem poze, respirăm, ne bucurăm, scriem în caietul de amintiri de pe vârf. Eu rămân într-o contemplare tăcută, să mă lăsați un pic așa, întinsă pe lespedea caldă, să aud doar zarea și cerul, să privesc doar nesfârșirea ce ne face mici și pe noi și grijile ce le târâim cu perseverență peste tot, bagaj inutil împotriva echilibrului.
Cum se simt cei 2918 m ai Olimpului? Cum se simt cei 467 m ai Țuțuiatului? Îi simți cum te simți. Tu cu tine. Eu am simțit că acum a fost momentul – acum 2 sau 3 ani ar fi fost prea mult sau prea stresant, eu prea puțin pregătită. A fost liniște. A fost cel mai albastru cer de multă vreme, fără nor și fără umbre. A fost bucurie, fără exaltare, dar așezată și așa cum trebuie, să se sedimenteze, să țină peste cele ce vor veni. A fost…perfect.

Apoi am coborât. Cum altfel, decât pe un traseu cam nemarcat, pe un jgheab spectaculos și care ne-a pus la încercare bocancii, picioarele, echilibrul și nu în ultimul rând, căștile…pe versantul selenar cu torente adânc săpate în stâncă, transversal, unde lumina după – amiezii ne-a îmbrățișat total, auriu și cald ca o poveste de dragoste așezată, apoi pe o curbă de nivel șerpuind delicat printre hău și perete de piatră, până am ajuns din nou la banca unde vreun zeu și-o fi odihnit vreodată oasele…. 

De la Refugiu până la Prionia, drumul a fost parcă mai lung, mai ascuțit și cu și mai multe trepte – oboseala ne-a cam împleticit picioarele și ne-am răsfirat unul câte unul, pe tot muntele și la distanță de vreo oră – ocazie de cântat, de gândit și de boscorodit treptele vieții, meditând la ușurința cu care urci, față de greutatea de a coborî, mai ales cu greutăți pe umeri :)
Ce a urmat…e altă poveste. O poveste cu un oraș medieval, cu vizită la palat și în turnul cu prințese, cu cel mai spectaculos apus de anul acesta, privit dintre crenelurile Cetății de la Kavala, cel mai drag oraș al Greciei pentru mine. Și o altă poveste e lungul drum către casă, căci de n-ar fi…nu s-ar povesti. Și cum oameni mari suntem, să lăsăm poveștile și să mai păstrăm și pentru noi, căci nu toate pot fi spuse așa, la toată lumea…


9 octombrie 2017

Sa fii tu

Mi-a fugit gandul la o carte citita mai demult, Calatoria sacra a luptatorului pasnic. Mi-am amintit nu atat citate, cat starea cu care am ramas dupa lectura ei.
In ultima vreme scriu din ce in ce mai rar si numai pt mine, ma intorc catre mine si disec, tai, analizez si trag linie. 

Inca mai cred ca e o provocare sa inveti sa traiesti tu cu tine, sa te privesti in ochi, la rece si sa recunosti ceea ce vezi, sa nu te mai ascunzi, sa nu mai fugi, sa nu mai cauti companie, doar doar vei putea fi altcineva intre ceilalti.

Sa fii tu.

Sa stii ca mastile nu ajuta. Sa stii ca esti valoros prin ceea ce esti, nu prin ceea ce arati imprejur sau daruiesti, in schimbul bunavointei. Sa te privesti in oglinda si in interior, adanc, pana la sange, pana ajungi la durere si dincolo de ea. Sa cauti in intuneric si sa-ti pui ordine in viata. E greu si inspaimantator uneori. 
E o incercare. Uneori reusim, alteori incercam toata viata.


“Mă consider un războinic paşnic pentru că bătăliile importante sunt în interior,” îmi spusese cândva Socrate. Acum mă confruntam cu propria bătălie interioară – o perioadă de deznădejde, cinism şi paralizie mentală. Mă simţeam îngheţat, prins între două lumi, fără să aparţin cu adevărat niciuneia. Voiam să mă întorc din drum, însă văzusem deja prea multe şi nu vedeam nicio cale să merg înainte. 
În timp ce spiritul meu trecea printr-o perioadă de reorganizare, eu treceam printr-o perioadă de suferinţă şi dezorientare profunde, cum e cea prin care trec bolnavii mintali. Aceasta era noaptea întunecată a sufletului meu, după cum e numită în diverse tradiţii spirituale. Noaptea întunecată a sufletului poate fi o perioadă de însingurare. S-ar putea să ne fie greu să comunicăm cu ceilalţi. Din afară, vieţile noastre pot părea normale sau chiar plăcute, însă să le simţim cu totul altfel dinăuntru. 

Totuşi, dacă înfruntăm nopţile întunecate cinstit şi răzbatem prin ele, o asemenea experienţă poate să ducă la o nouă iluminare şi un simţământ de compasiune. Putem învăţa lecţii importante în urma acestor probe şi încercări. Printre altele, am învăţat că există o fază naturală în evoluţia noastră spirituală care cere să îţi îndrepţi aproape obsesiv atenţia către sine – amintire de sine, observare de sine, reflexie asupra sinelui. Trebuie să cunoaştem sinele înainte să-l putem transcende”

24 septembrie 2017

Macinul pentru prieteni


Sunt suma oamenilor din viata mea, spunea un prieten mai demult.

Sunt locuri pe care le-am cunoscut si indragit datorita oamenilor, locuri pe care le-am cunoscut intai prin ochii oamenilor de acolo, din povestile lor, din dorinta lor de a impartasi cu noi muntele lor - fiecare avem un munte de suflet, un loc special, de care ne leaga fie amintiri, fie emotii, fie povesti, oameni, experiente, asa spuneam mai demult....

Macinul e un munte aparent mic. Desi cel mai vechi dintre munti, a ramas dupa vremuri la o inaltime de neluat in seama, cea mai mare altitudine fiind  467 m la Tutuiatu.


Si ce daca, v.ar spune cei care merg anual la Trofeul pentru prieteni, al lui Nea Ilie. Noi nu mergem acolo atat pt munte, cat pentru oameni, nu pt a escalada si bifa alte varfuri, ci pentru a zabovi sub stejarul milenar, in jurul unei vetre de piatra arsa de focul din fiecare an, pentru a asculta pana in zori trubadurii adunati din toate colturile tarii. Pentru tihna si liniste am mers eu si in acest an, cu o strangere de inima insa, din cauza numarului mare de invitati ce se anunta, fiecare adus de catre un prieten, fermecat la randul sau de atmosfera unica din alti ani. 

Dupa traditionalele combinatii cu masini si oameni, am purces la drum, intr.o zi calda de toamna. Ne oprim la magazin, ne oprim la peco, ne oprim sa mai mutam din bagaje, ne oprim la bac, ne oprim in Macin, ne oprim intr.un final la locul faptei, unde mirosul de gratar si numeroasele masini ne cam dau fiori 
Pupam gazdele, ne primim omeneste (cu palinca de Zalau, cum altfel), intindem corturile si nadusim scurt, sub cerul instelat. Daca ne intindem pe iarba uscata si ascultam chitara de la distanta, cu ochii la stele...ne amintim de ce venim aici, de atata timp. Pana ne gasim loc la foc, ajung si fetele, ultima caleasca soseste si gaseste loc printre corturile numeroase. Sa inceapa cantarea. Caci...surpriza e totala, in tabara sunt nume nemaiauzite, un fel de legende despre care am tot auzit la albatrosi - Jenica si Comanel vor canta aici si acum !

Vine si Silviu, cu motorul, e si Cristi, vesel cum ne.a obisnuit, e si Florin, cu imbratisarile strasnice, e si Mariana, disponibila si relaxata, Krisu, Dana, asa cum nu am vazut.o de mult, cu chef de cantat si zambind nonstop,  Octavia cu energia ei molipsitoare, e si  Cosmin, fara Thor din pacate, e si Bogdan cu Madalina si ironia lui fina si amicala, Vladut cu parul valvoi, Armand care a crescut si s.a maturizat si canta...e si Puiu, undeva pe la alte corturi, il auzim din cand in cand, fie razand, fie cantand. E si Mariana Gafton cu cri 50 prieteni pe care i.a adus din nou aici, la poale de Macin, e si Ana cu Mihai, o pereche ce te face inca sa speri ca se poate, e si Nea Ilie, ce pare vesnic aici, la umbra stejarului umbros. E foc, e chitara si sunt oameni dragi.



E mare lucru sa poti trai simplu si sa ai unde evada, la sfarsit de saptamana. Sa stii ca si in acest capat de tara, te asteapta caldura si imbratisarea prietenilor ce te judeca mai putin, te inteleg fara multe cuvinte si iti cer mai nimic - doar sa fii, acolo, pentru ei. Si am stat la povesti. In tihna, pe indelete, cu fiecare, mirandu-ne cum o idee de acum 7 ani a incoltit asa frumos, incat an de an, tot mai multi au venit sa "guste" din magia Macinului. 

Sambata fiecare alege incotro, ne impartim si unii pleaca in traseu, pe Culmea Pricopanului, altii la lac, altii raman in tabara, e bine sa alegem ce ne bucura si ce ne foloseste. Baie, povesti, uscaciunea prafosasa a Iacobdeal ului, Dealul cu pini, rasetele copiilor, o carte noua, fasolea care s.a terminat prea devreme, repetitiile muncite pt eternul cultural, timp petrecut impreuna - asta a fost ziua de sambata. 

Focul ne.a adunat in jurul lui, am cantat, au recitat unii, am ras cu totii. Atatia chitaristi ca a fost noaptea prea scurta sa ii asculti pe toti, somnul m.a pacalit si de data asta si nu am mai fost printre curajosii care s.au trezit direct la foc dimineata...

Dar muntele nu pleaca de acolo si cu ceva noroc, ne-om intalni peste ceva vreme din nou, om cu om, sa mai povestim sau sa mai depanam amintiri, sa crestem altele, sa fie muntele pretext pentru a ne revedea, in alt colt de tara. 
N-am venit pentru trofee, nici de data asta, fredonam incetisor, in timp ce ne felicitam unii pe altii si ne imbratisam scurt – ne pregatim de plecare si despartirile scurte sunt cele care dor cel mai putin :) - la orele 12.00 suntem déjà in masini, pe lungul drum catre casa. Multumim, Nea Ilie !

O alta fila s-a scris, dam pagina si mergem mai departe….





17 septembrie 2017

Apuseni - o simpla poveste verde

Draga mea prietena, 

Iata ca dupa 3 ani de dorinta, am ajuns in Apuseni, intr-un binemeritat concediu de o saptamana. Dupa toate povestile de la prietenii care merg an de an aici, am plecat la drum intrebandu-ma in sinea mea, ce-mi va oferi mie muntele asta, ce-oi mai putea eu descoperi nou, fata de tot ceea ce stiam deja...cu o tona de bagaje, sa fie de toate, drumul a fost aparent scurt si calduros, pana la Rachitele, punct din care, pana in Poiana Glavoi, am crezut ca masinile or sa cedeze nervos :) – ne-a lasat in pana doar toba de esapament a Daciei lui Alex, ce a pus la grea incercare abilitatile de mecanici ale baietilor.

Sambata seara tarziu, descindem in renumita Poiana Glavoi, un fel de Fata Morgana a vacantelor mele aproape inexistente din ultimii ani.

Despre ce sa-ti povestesc mai intai? Despre zecile de masini insirate pe pajistile nesfarsite, despre soarele ce mangaie bland, cu ultimele raze, culmea molcoma si intesata de brazi, despre un freamat de oameni si placut urechilor de muntzoman, despre iarba verde si deasa, imbietoare ca o ispita,  corturilor neintinse? 


Poate ar trebui sa incep sa-ti povestesc despre Roda si Micu, pe care ii stiam tot din povesti, care ne au primit ca pe niste buni prieteni care nu s-au vazut de mult, cu placinte pufoase si cartofi prajiti cu telemea, aburind irezistibil. Da, e concediu, putem sa ne facem de cap si sa ne bucuram de traiul simplu si exact. Viata poate fi simpla, asta a fost prima impresie si cea care avea sa-mi fie laitmotiv in zilele urmatoare. Cu gand de liniste si detasare am venit catre muntii astia noi si plini de mister, cu inima impacata si cugetul liber, am plecat mai departe…


Seara la foc facem planul pentru urmatoarele zile, pentru trasee cu nume de poveste, Cetatile Radesei, Cheile Galbenei, Focul viu, Poiana Florilor, Cheile Somesului cald, Cascada Evantai, Avenul Bortig, Cetatile Ponorului...nu e graba, pare ca timpul are nesfarsita rabdare cu noi si sentimentul acesta deplin, ca avem timp ne aduce zambet si relaxare. Asa ne amagim deseori, ca avem timp si putem sa il si pierdem…dar aici alegem sa il castigam – noaptea se lasa rece cu bolta de stele si umezeala ce ajunge la os, vai de capul celor cu sac de dormit de vara…

Duminica in Glavoi incepe cu o cafea aburinda si sune de talangi mioritice, oile traverseaza versantul din fata noastra, ordonate si fara graba. Peste noapte, verdele a capatat nuante de alb, un strat gros de bruma a imbracat pajistile si ne-a luat pe nepregatite. De mult timp insa, nu am mai dormit asa bine, stii doar povestile mele de nesomn din noptile la cort, iata ca a venit timpul sa facem pace si sa ma bucur de natura – ajuta ce-i drept si iarba deasa, locul de cort perfect drept, linistea inalta din acest templu natural.

Despre traseele din aceasta zona n-am sa-ti povestesc foarte multe, muntii acestia i-am indragit repede altfel decat prin provocare sau adrenalina. Mi s-au insinuat in suflet tiptil, ca un dor sau ca o nostalgie, a unei existente primordiale, unde nu exista zbucium sau indoiala, unde fiecare adiere de vant are un rost, fiecare susur de apa inseamna limpezime, unde fiecare piatra te face sa deschizi larg ochii, unde lumina si intunericul se invaluie intr-un dans fara sfarsit, unde verdele inseamna viata si vindecare, unde povestea sta in ciripit de pasari sau ciugulit de zmeura, mure si afine, caci da, draga mea, am dat iama in boschetii de zmeur si ne-am infruptat din mure negre ca ochii de tigan si zmeura aromata ca promisiunea unui sarut.
Am pasit pe covor de muschi viu, printre copaci fosnitori si paduri aparent neatinse, la fiecare cot, ciuleam urechile asteptandu-ne la vreo intalnire misterioasa. Soare bland si inima usoara. Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a doua J

A ajuns si Robert in tabara, pentru a doua oara in doua saptamani – asta spune multe despre ce inseamna Apuseniul pentru noi. Alt traseu, alta echiipa, astazi suntem cu copiii, deci e agitatie si voie buna, asa se caleste rabdarea – mai ales a celor care nu sunt inca parinti – fiind totodata o ocazie sa devenim si mai responsabili. Pestera, sufe, lanturi, umezeala, pietre alunecoase, lumini si umbre tainice, traseu la lumina frontalei in mijlocul zilei, iata si provocarile si adrenalina, sa nu cumva sa ne culcam pe o ureche sis a ne relaxam de tot. Pasesc apasat si-mi amintesc de Camino, gandurile zburda in voia lor, pana se face liniste si devin una cu natura inconjuratoare, nu e semnal la telefon, nu sunt problem de rezolvat, nu sunt solutii de cautat, e asa cum trebuie sa fie – fiecare pe drumul lui, purtand intrebari sau certitudini. Suntem mici de tot si atat de efemeri in fata acestor Cetati, a acestor monumente naturale ce coplesesc prin grandoare si permanenta, ne lasa muti de fascinatie nedisimulata.

Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a treia J
Dar inainte de asta, a fost foc de tabara si a gatit Alex. Au fost povesti si a fost cantec de chitara. Oamenii dragi aproape. Cer cu mii de stele. Si frig umed de toamna.

Au mai fost zilele astea alte cetati. Pesteri si drumuri parca neumblate de alti oameni. Avenuri misterioase si lanturi prea putine pentru dorinta de explorare a fetelor, Poiana Ponor cu verdele total si linistea deplina, ape unduind bland peste pietre colturoase dar cunoscandu-si locul in ordinea fireasca a mamei-natura. A fost timp pentru citit si pentru stat in leagan, in serile umbroase sau la cea mai buna cafea, cea bauta cu prietenii, a fost iarasi trecerea oilor si cantecul talangilor, o alta chitara si cantece nemaiauzite la vreun foc de tabara. A fost hotararea Ioanei sa se apuce din nou de chitara. A fost catararea pe stanca a fetelor mici si ambitioase. Au fost serile calde la foc, cu paste iuti din hribii culesi de Irina, cu Roda si Micu si o pereche de tineri casatoriti ce nu stiau ce frumos e in Apuseni si ce minunatii se ascund La Grajduri (nume dat Poienii Glavoi), au fost hohote de ras si glume desuchiate, a fost un urcus imposibil si cateva pesteri, memorabile, Meziadul este fabulos, as fi stat acolo o zi intreaga, dar a fost, peste  toate, o stare de bine si o rupere de ritm ce m-a surprins si m-a acaparat total in cele cateva zile in afara civilizatiei.


Se poate trai simplu si frumos, cu inima usoara si fara indoiala, cu spatele drept si privind drept inainte. Chiar daca e greu si chiar daca drumul nu e usor. Chiar daca uneori ramai singura si te intrebi ce ai putea sa mai faci. Atunci cand stii ca ai facut tot ce ai fi putut, la un moment dat…mergi mai departe, caci timpul pare sa nu mai aiba atata rabdare…



PS. Pentru cand te vei hotari sa pasesti tu insati pe aceste meleaguri de basm, sa gusti din bunatatile simple de aici si sa cunosti pas cu pas tot ce e nou, iti las cateva repere, sa nu cumva sa le ratezi:


9 august 2017

Vara lui 2017

Îți mai aduci aminte vara lui 2017? 

A fost o vară împărțită în două lumi - una a speranțelor, alta a dezamăgirilor, toate pentru noi, cei supuși greșelii. 
A fost vara aceea o vară în care curajul a luat formă de șfichiuiri tăioase și efervescente ca bicarbonatul în paharul cu oțet. 


Vara lui 2017 a fost despre creștere și renunțări. Despre cum am crescut monștri și i-am dezlănțuit. Despre cum am deschis larg ochii și am scormonit printre măști alunecoase, căutând omul de odinioară. Despre cum viermii au ros adânc, fie s-au preschimbat în fluturi ce și-au luat zborul. 

A fost vara aceea în care am râs mult și cu suflet, fie pe creste de Parâng, fie pe creste ascuțite de Via Ferrata, fie pe cărări bătătorite de Făgăraș. Când ne-am lipit de stânca rece și am închis ochii, căutînd până în cele mai de departe zări. Când în bucătăria verde, am mâncat înghețată cu toții din aceeași cutie și am plâns din cauza usturoiului ce a devenit lait-motiv.

Când am înțeles că nu numărul lor contează, ci calitatea, omenia, caracterul. Când am înțeles că prietenia stă în fapte mai mult decât în vorbe atent meșteșugite. Când oboseala a atins cota de avarie. Când s-au ars punți și s-au deschis orizonturi nebănuite. Când să privești înlăuntrul tău a devenit misiune imposibilă.

Vara lui 2017 a fost scurtă și intensă ca o furtună de vară cu picuri reci și grindină ascuțită. Ca un amurg mut pe un vârf de stâncă pustie. Ca un foc de vreascuri trosnind între oameni ce trăiesc din nou aceeași emoție, în aceleași acorduri de chitara, sub același binevoitor cer cu stele. Când ne-am trezit înlănțuiți într-un cerc fără sfârșit, capcană a propriilor întrebări nerostite și mereu amânate. 

A fost vara aceea o lecție aspră, început și sfârșit. Al iluziilor, al plăgilor, al amăgirilor. A fost vara aceea în care am ars până la capăt, scormonind în cenușă după cioburi de senin.

A fost vara lui 2017 o vară strașnică. Care a început curat, după ce tot întunericul se va fi stins și ușile se vor fi închis definitiv, sub semnul implacabil al schimbării care nu mistuie ci transformă.


În vara lui 2017, din cenușă s-au ridicat muguri, iar speranța ne-a îmbrățișat ca în orice poveste vrednică de a fi spusă mai departe…